Rusia nu se dă înapoi de la nimic în Ucraina și vrea să le blocheze accesul oamenilor la una dintre cele mai de bază necesități

Unul dintre primele obiective majore atinse de armata rusă în războiul contra Ucrainei este ocuparea zonei prin care trece canalul de alimentare cu apă din Nipru a Crimeii, un teritoriu arid și lovit de o secetă cruntă după anexarea acestuia de către Rusia în 2014. Ucrainenii blocaseră canalul. La rândul lor, rușii se pare că vor să-i înseteze pe ucrainenii nesupuși. Setea este o senzație mult mai puternică decât foamea.

Apa este cea mai de bază necesitate a omului și există dovezi că armata rusă a încercat să lovească una din principalele surse de aprovizionare cu apă ale orașului ucrainean Chernihiv, din nordul țării, aproape de granița cu Belarus. O stație de pompare de la periferie a fost lovită pe 14 martie, scrie BBC. Atacul, efectuat cel mai probabil cu mortiere și tunuri grele dinspre pozițiile ruse, după cum spun specialiști occidentali care au analizat imaginile din satelit, a avariat serios un rezervor de apa și a distrus o cameră de control, potrivit companiei de apă a orașului.

Pe lângă muncitorii uzinei de apă, în perimetru s-ar fi adăpostit civili fugiți din calea bombardamentelor. Au fost victime. Atacul ar fi durat trei zile și ar fi distrus și alte facilități ale infrastructurii de alimentare cu apă a Chernihivului. Dar se pare că rușii văd apa ca pe o armă mult mai devastatoare. În primele ore ale zilei de 26 februarie 2022, apărarea antiaeriana ucraineană a doborât o rachetă rusească care s-ar fi îndreptat spre un baraj de pe fluviul Nipru din apropiere de Kiev, capitala țării.

Lacul de acumulare din spatele barajului hidroenergetic, pe care forțele ruse au încercat fără succes să-l captureze în prima zi de invazie în Ucraina, se întinde pe 110 km, acoperind o suprafață echivalentă cu două treimi din cea a Londrei. Dacă barajul ar fi fost distrus, 1,2 kilometri cubi de apă s-ar fi dezlănțuit ca un torent de distrugere diluviană, ca un potop apocaliptic, inundând întregul mal stâng al orașului Kiev și posibil distrugând alte baraje în aval, poduri și chiar amenințând centrala nucleară Zaporijjea, scrie Euractiv.

Nenumărate persoane s-ar fi înecat sau ar fi fost strămutate din casele distruse, iar porțiuni mari din teritoriul Ucrainei ar fi rămas fără electricitate, apă și transport. Câteva zile mai târziu, un baraj auxiliar de pe lacul de acumulare Kiev a fost aruncat în aer. Imaginile din satelit arată că breșa a provocat inundații extinse în valea joasă a râului Irpin.

Până la jumătatea lunii martie, apa ajunsese la casele din satul Demidiv, unde se dădeau lupte aprige când forțele armate ale lui Putin încercau să captureze Kievul. Ambele părți din conflict au dat vina una pe cealaltă pentru distrugerea barajului. Pe 15 aprilie, potrivit presei Kremlinului, apărarea antiaeriană rusă a respins un atac cu rachete prin care ucrainenii au încercat să lovească hidrocentrala Kakhovka. Tass descrie efectele eventualei reușite a atacului ca apocaliptice.Dramatismul este accentuat de faptul că rămășițele rachetelor ucrainene doborâte de armata rusă au căzut pe o grădiniță. Soldații ruși au salvat victimele. Totul se întâmplă, însă, pe teritoriul Ucrainei.

Barajul vizat reglează fluxul de apă spre Crimeea, dar, cel mai important, permite accesul armatei ruse spre Herson, primul oraș ucrainean important cucerit de ruși. Una dintre primele acțiuni pe care le-au întreprins forțele ruse în primele zile ale invaziei a fost aruncarea în aer a unui baraj pe Canalul Crimeei de Nord, în aceeași regiune Herson.  Barajul a fost construit de Ucraina în 2014 pentru a lăsa Crimeea fără apă după anexarea cu forța a regiunii de către Rusia. Moscova a acuzat, de asemenea, Ucraina că dat drumul la apă din lacul de acumulare Oskil pentru a încetini orice avans al Rusiei către Donbas. Kievul este acuzat și că „se pregătește să arunce în aer” baraje și diguri de-a lungul Niprului de jos, deși astfel de acuzații pot reflecta mai degrabă intențiile Rusiei decât realitățile de pe teren, comentează Euractiv.

Acuzațiile reciproce arată folosirea apei ca armă atât de către Ucraina, care se apără, cât și de Rusia, o țară agresoare mult mai mare și mai puternică. Observatorii sunt din ce în ce mai îngrijorați de faptul că utilizarea apei ca armă va escalada pe măsură ce războiul continuă, cu consecințe devastatoare. În Mariupol, ca și în alte orașe asediate, Rusia a tăiat aprovizionarea cu apă ca parte a ceea ce New York Times descrie drept o „tactică deliberată de a încerca înfometarea orașului, căruia în urmă cu nici două luni îi dădeau viață 430.000 de locuitori, și de a-l forța astfel să se predea”. Mai recent, Mikolaiv, un oraș al apelor din sud, foarte aproape de Herson,  este aprovizionat de voluntari cu apă tocmai din Odesa pentru că sursele sale de apă potabilă au fost distruse de bombardamentele rusești. Mikolaiv nu a fost cucerit, cu toate că a fost asaltat de tancuri rusești de mai multe ori și este bombardat încă de la începerea invaziei.

În întreaga lume există o mulțime de exemple în care tensiunile cauzate de controlul apei sunt mari – conflictul de la Marea Aral în care sunt implicate Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan și Kârgâzstan; conflictul de pe fluviul Iordan între statele levantine; disputa pentru fluviului Mekong dintre China și vecinii săi din Asia de Sud-Est. Niciunul din aceste puncte fierbinți nu a devenit încă război.

Folosirea apei ca armă de război nu este ceva nou. Apa a jucat mult timp un rol central în asediu și alte strategii de război. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când trupele naziste au măturat Ucraina în august 1941, poliția secretă a lui Iosif Stalin a aruncat în aer un baraj hidroelectric de pe Nipru, cel din orașul Zaporijjea, pentru a încetini înaintarea inamicului. Apa din lac a inundat satele de pe malurile fluviului, ucigând mii de civili și militari de ambele părți ale conflictului. Estimările privind victimele umane variază de la 5.000, la 100.000 de persoane.

Mai recent, folosirea apei ca armă de război a fost o practică larg răspândită și sistematică în conflictele din Siria și Irak. În 2015, ISIS a blocat intrarea apei în barajul Eufrat pentru a înseta zonele din aval. Dimpotrivă, lângă Fallujah, forțele ISIS au inundat anumite zone pentru a forța locuitorii să plece și pentru a devia atacurile. Și la sud de Tikrit, ISIS a contaminat în mod deliberat apa cu țiței.

Apa a fost folosită ca armă și în Siria. În martie 2017, Pentagonul a bombardat cel mai mare baraj al Siriei de pe Eufrat, Tabqa. Dezastrul a fost evitat doar de muncitorii de la hidrocentrala barajului, care și-au riscat viața pentru a preveni revărsarea. Apa a fost o armă pentru Turcia în conflictul său de lungă durată cu kurzii. Milițiile susținute de Ankara au întrerupt în mod deliberat aprovizionarea cu apă a circa 500.000 de oameni care trăiesc în nord-estul Siriei. Problemele au fost exacerbate de construirea de baraje și de schemele de irigare din Turcia, care au redus drastic debitele din aval către Siria și Irak.

Controlul izvoarelor sau a cursului superior al unui râu sau fluviu a devenit un avantaj strategic contra vecinului.

În întreaga lume există o mulțime de exemple în care tensiunile cauzate de controlul apei sunt mari – conflictul de la Marea Aral în care sunt implicate Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan și Kârgâzstan; conflictul de pe fluviul Iordan între statele levantine; disputa pentru fluviului Mekong dintre China și vecinii săi din Asia de Sud-Est. Niciunul din aceste puncte fierbinți nu a devenit încă război, notează BBC. Dar vremea devine extremă, cu secete prelungite sau cu inundații distrugătoare. Picătura care a umplut barajul poate dezlănțui un tsunami militar. Un val se vede deja la orizont. Egiptul, Sudanul și Etiopia depind toate de apa din Nilul Albastru și au schimbat mult timp lovituri politice din cauza proiectului Great Ethiopian Renaissance Bar (GERD) din amonte – un baraj construit cu 5 miliarde de dolari și de trei ori mai mare decât Tana, unul din marile lacuri africane, aparținând Etiopiei.

Când guvernul etiopian a anunțat va merge mai departe cu planurile sale indiferent de ce zic vecinii, Egiptul și Sudanul au organizat un exercițiu de război comun în luna mai a acestui an, numit în mod explicit „Gardienii Nilului”. Aceste tensiuni au, probabil, cel mai mare risc de a se revărsa într-un război pentru apă. Există câteva puncte fierbinți și în alte părți ale lumii. Oficialii pakistanezi, de exemplu, au descris strategia Indiei de utilizare a apei din amonte drept „război de generația a cincea”, în timp ce președintele uzbec Islam Karimov a avertizat că disputele regionale cu privire la apă ar putea duce la război. „Nu voi numi anumite țări, dar toate acestea s-ar putea înrăutăți până la punctul în care rezultatul ar fi nu doar o confruntare serioasă, ci chiar și războaie”, a spus el. Potrivit ONU, circa 40% din populația lumii nu are acces suficient la apă. Iar efectele încălzirii climei abia au început să se facă simțite serios.