Roula Khalaf Prima femeie redactor-Șef al Financial Times: „Acest capitalism are nevoie de o resetare”

Despre cum vede Khalaf vremurile actuale, de unde a pornit și cum a ajuns ea la prestigiosul ziar scrie, într-un interviu cu ziarista, revista Vogue. De acolo, cititorul poate afla și câteva mici detalii fine despre cum funcționează un ziar de calibrul lui Financial Times.
Roula Khalaf intră în biroul ei îmbrăcată ca pentru o zonă de război și o invitație la Checkers, toate în aceeași zi. În luna ianuarie a acestui an, ea a preluat cârma Financial Times, devenind prima femeie redactor-șef din istoria de 131 de ani a prestigiosului ziar britanic. „Pentru mine, este cea mai naturală evoluție. De fapt, am fost șocată că s-a scris atât de mult în presă despre asta”, spune ea. Khalaf crede că nu mai există o imagine a editorului clasic – și, prin urmare, nu există nicio așteptare ca imaginea să dăinuiască.

Spațiul unde lucrează are accentul pe calm în locul strălucirii, biroul așezat în spate și ordonat scrupulos, singurul spațiu aglomerat fiind un raft cu premii. Ferestre de sticlă oferă o vedere asupra City-ului londonez, care timp de multe decenii a făcut din acest ziar biblia sa. Mai recent, FT a devenit o voce autoritară pentru cititorii obișnuiți, care îi prețuiesc internaționalismul și insistența pe imparțialitate și exactitate.

La întâlnirea cu ziarista Zoe Williams de la Vogue, autoarea interviului, grosul impactului coronavirusului urma încă să fie simțit în Marea Britanie, iar Khalaf și echipa sa își ocupau tot timpul cu pandemia care se apropia. Încă de la începutul crizei, FT a înregistrat un ritm de creștere fără precedent a numărului de cititori și abonați noi. Pentru a-și ajusta producția în consecință, ziarul a lansat bloguri live 24/7 și noi actualizări de afaceri. A abordat cele mai strălucite minți economice pentru a scrie zilnic despre modul în care virusul schimbă lumea. Este un teritoriu cu totul nou, dar Khalaf a acceptat provocarea.
Este curioasă și energică și – ca la mai toate mințile serioase – pe chipul ei se poate deduce o ușoară urmă de amuzament; singurul lucru pe care Khalaf îl recunoaște ca fiind neobișnuit în ascensiunea ei este locul de unde s-a lansat: „Se spunea că dacă ești redactor-șef adjunct nu devii niciodată redactor-șef. Când am fost aleasă redactor-șef adjunct la FT în 2016, un bun coleg de-al meu mi-a spus: «Aceasta este cea mai mare greșeală pe care ai făcut-o vreodată, ce vei face în continuare?»”.

Chiar și ca redactor-șef adjunct Khalaf a schimbat cursul jurnalului financiar. Aceasta a fost perioada în care ziarul a dezvoltat JanetBot, un program care analizează imaginile de pe site-ul web al publicației pentru a asigura o reprezentare echitabilă a femeilor, și robotul She Said He Said, conceput să asigure că informațiile prezentate în FT provin de la mai multe surse (organizația de mass-media a constatat anterior că doar 21% din citatele din ziar proveneau de la femei). „Ne-am gândit mai ales la pagina noastră principală”, spune Khalaf despre JanetBot, „pentru că cel mai ușor lucru pentru o poveste de afaceri este să ai imaginea unui trader sau a unui tip în costum.”
Diversitatea este misiunea. „Cred că toată lumea de aici a îmbrățișat țelul. Toți jurnaliștii și editorii noștri se gândesc cu atenție la acest lucru. Văd multe schimbări. Dar în ce măsură se vede schimbarea în exterior? Vrem să facem mai multe cercetări pentru a afla.”

Nu este surprinzator, din partea poate a celui mai sobru ziar din lume, faptul că evoluția sa are la bază cercetări atente. Khalaf spune că atunci când i s-a cerut să contureze o imagine a Financial Times, cititorii obișnuiau să descrie un bărbat. „Iar unii chiar au spus: «Un bărbat care-ți întoarce spatele.” Așa că a fost cam intimidant. Nu pentru toată lumea, desigur – citesc ziarul de când eram adolescentă. Nu m-am gândit niciodată la așa ceva.”
Politica și finanțele au fost dintotdeauna lumi de explorat pentru Khalaf. Tatăl ei a avut un scurt episod ca ministru al economiei la începutul războiului civil din Liban și a lucrat ca executiv de top la o companie de asigurări americană în cea mai mare parte a carierei sale. Crescând în Beirut, cu  vedere la celebrul hotel Le Commodore, a căpătat o fixație pentru viața de corespondent. „Asta m-a atras către jurnalism, mi s-a părut atât de enigmatic, misterios și captivant. Și am avut momente din cariera mea care mi-au amintit de Commodore. Întotdeauna era un hotel acolo. Fiecare conflict a avut un hotel, în Irak a fost Rasheed, Saint George în Algeria.”

Primii ani i-au construit rezistența: „Ne-am mutat foarte des, în Liban și în afară.” Cu toate acestea, cariera ei a început în mai puțin agitata lume a jurnalismului de afaceri, – o alegere calculată care i-a permis să lucreze în America, unde și-a luat licența și masterul la școala de comunicare publică SI Newhouse din Syracuse și, respectiv, Columbia. Inițial, a lucrat pentru Forbes ca verificator de informații, apoi ca reporter, pentru a ajunge la FT în 1995.
Anii ’90 au fost un deceniu al călătoriilor și plin de evenimente, iar Khalaf a avut ce să vadă, mai întâi din postura de corespondent în Africa de Nord, apoi de pe o poziție de corespondent în Orientul Mijlociu și, în cele din urmă, ca redactor extern. Chiar dacă ziarul a afirmat clar că nu acoperă războaiele, are una dintre cele mai extinse rețele de corespondenți străini. „Deși este adevărat că nu acoperim niciun război, nu poți spune cu adevărat povestea politicii, a economiei, a societății și a viitorului fără a fi acolo. Pur și simplu trebuie să fii acolo. Deci a fost cu siguranță interesant, da. Dar niciodată nu am simțit că este cu adevărat romantic. Romanțam corespondentul de război, dar mă vedeam întotdeauna ca un corespondent străin.”
Altceva o speria pe ea. „Îmi era foarte rar teamă. M-am speriat când fiul meu cel mare a putut să citească ziarul și să vadă de unde trimit veștile. Atunci eram neliniștită că va deveni neliniștit din cauza mea. Le spuneam familiei și părinților mei că voi merge în Iordania, când de fapt mergeam în Irak. Îmi amintesc foarte clar că o dată l-am sunat pe fiul meu, iar acesta mi-a spus: «Știu că ești în Bagdad». Primeam, desigur, FT-ul în fiecare dimineață, iar soțul meu ar fi trebuit să-l ascundă”.

Acum, Khalaf este la conducerea celui mai mare promovator al capitalismului. Deși nu neapărat așa ar descrie ea Financial Times. „Forbes și FT se află pe aceeași pagină în ceea ce privește credința în piețele libere, ambele publicații cred în valoarea afacerii și în valoarea creată de afaceri. Dar FT nu este propiață și probusiness fără nicio urmă de îndoială. Vrem să facem afacerile responsabile și întotdeauna le-am cerut socoteală companiilor. Excesele care au dus la criza financiară globală, impactul politic, fie că este vorba de populism sau naționalism, fie de creșterea inegalității: este clar că acest capitalism are nevoie de o resetare.”

Khalaf se simte bine având perspectiva globală pe care i-o oferă Londra: „De aceea am vrut să mă stabilesc în Marea Britanie”, spune ea. „Cu siguranță mi-am dorit ca baieții mei să crească într-un mediu mai stabil.” Are doi fii – unul la școală, celălalt absolvent de universitate – și un soț, un fost bancher, care lucrează acum în energie regenerabilă. Khalaf își petrece prima oră din zi citind, evită ședințele la micul dejun pentru a-și putea duce fiul la școală și discută idei cu colegii și cu executivii cât e ziua de lungă. Dacă a făcut ca establishmentul să arate mai puțin „palid și bărbăteasc” (o aluzie la dominația albilor și bărbaților în structurile de conducere ale statelor sau companiilor), nu l-a găsit niciodată învechit. „Glamour nu este cuvântul pe care l-am folosi pentru meseria mea. Mă face să mă simt împlinită, este fascinantă, este interesantă. Dar suntem foarte liniștiți aici. Calm și profesionalism, așa cum a fost mereu.”
Însă lumea din afara biroului său personalizat și liniștit inspiră tocmai opusul. Jurnalismul, desigur, oferă propriile sale provocări inedite. 

„Cred că amenințarea majoră este lipsa încrederii; jurnalismul de calitate nu inspiră încredere și, în unele cazuri, oamenii au încredere în știrile false mai mult decât în știrile reale. Cred că este o problemă destul de importantă. Dar nu este o luptă pierdută, sub niciun aspect. Trebuie să insistăm. Trebuie să luptăm.

Ziarista preia organizația globală de știri acum, când lumea nu a fost niciodată mai fascinantă sau mai volatilă. „Este minunat pentru jurnalism”, spune ea, în ochi sclipindu-i recunoașterea tacită că sunt vremuri groaznice pentru orice altceva. „Nimeni nu a văzut coronavirusul venind, iar acest lucru a avut un impact masiv asupra afacerilor și a economiei, un impact masiv asupra a tot ceea ce scriem. Asta pe lângă politica monetară, pe lângă alegerile din SUA – alegeri americane foarte interesante – și Brexit și acordurile comerciale și războiul comercial, care s-a calmat puțin, dar care va reveni.”
Cu toate acestea, chiar dacă enumeră aceste evenimente și circumstanțe extraordinare, ea se orientează în mod firesc spre optimism: „Cred că am simțit cu toții un recul. Un recul destul de profund. Dar este un pas în spate permanent? Nu neapărat.
Uitați-vă, de exemplu, la protestele și revoltele din ultimii ani: Hong Kong, unele țări latino-americane, Sudan. Protestele legate de schimbările climatice pe care le-am văzut sunt foarte interesante. Toată lumea recunoaște că mișcările populare au avut un impact.”

Modul ei de a se purta este atât de potolit și atent încât este nevoie de un timp pentru a realiza cu cine ai de-a face: un radical calm și abil – așa se încheie interviul din Vogue.