Românul care în 2004 lucra la McDonald’s este azi este cel mai pu­ter­nic antreprenor din industria res­taurantelor, cu afaceri de peste 30 mil. euro

Dragoș Petrescu a luat pulsul pieței ospitalității ca store manager la McDonald’s în programul de aplicare pentru franciză, iar în 1999 a pus bazele, împreună cu Cătălin Mahu, ale lanțului de restaurante La Mama.

Petrescu și-a continuat formarea profesională în Franța, la Toulouse, unde a absolvit cursuri de management al întreprinderii, a continuat la Chicago, cu un Advanced Operations Course, și mai apoi a absolvit un Executive MBA la Asebuss în 2005. Grupul City Grill, controlat de antreprenorul Dragoș Petrescu, a terminat 2015 cu afaceri de 115 milioane de lei, în creștere cu 28% față de 2014 și aproape duble față de 2012. În 2016, businessul cumulat a depășit 30 mil. euro, plus 15%.

Compania cuprinde 16 restaurante și cafenele sub mai multe branduri, precum City Grill, Trattoria Buongiorno sau Hanu’ lui Manuc.

În doi ani, antreprenorul vrea să ajungă la 20 de unități, deci la un business suficient de mare pentru o vânzare.

„Un restaurant costă circa 300.000 de euro să îl deschizi, sumă ce include și costurile de amenajare. Pentru dezvoltare folosim exclusiv fondurile grupului. Ne uităm însă în piață și după o eventuală achiziție ca să putem crește mai repede.” El nu se gândește însă să rebranduiască restaurantele existente sub alte branduri din grup în Trattoria Buongiorno.

Despre acest an, antreprenorul spune că piața a fost prietenoasă, iar brandurile active și cu imagine bună au avut de câștigat. „Pe piață sunt mai mulți bani și există apetit de consum. Clienții noștri target au salarii mai mari cu 15%, reducerea TVA și scăderea prețului la carburanți sunt de asemenea factori care au susținut creșterea.”

Iată discursul lui Dragoș Petrescu, fondatorul City Grill, la BM Storytellers, evenimentul care marca zece ani de existență a revistei Business Magazin:

Mă simt la Storytellers ca într-o seară de Crăciun: pe stradă nu e nimeni, în restaurantele mele cam bate vântul și noi stăm aici să privim cum ninge și să ne amintim ce făceam în 2004. Bănuiesc că nu știați unde eram în 2004. Lucram într-un restaurant McDonald’s din Milano. Trăgeam acolo din greu cu mopul, cu hamburgerii pe grătar și probabil vă întrebați ce căutam acolo. Mă întrebam și eu. În italiană mă întrebam. Îmi făceam vise pentru un proiect care nu a ieșit și anume acela de a dezvolta restaurante în Italia. În anul 2000, îmi luasem licența de la Hamburger University și urma să iau un restaurant în franciză în România. România în schimb nu avea aceleași planuri cu mine și după vreo doi ani de muncă în restaurantele McDonald’s din România, am renunțat la visul de a primi o franciză și am aplicat internațional. Am presat pe oficialii McDonald’s din Europa și până la urmă l-am convins pe șeful McDonald’s Italia, care a spus că au nevoie de francizați ca de aer.

Eram patru licențiați în România fără restaurant și am plecat să ne luăm în primire spațiile. Ne-au așteptat frumos, dar întâi ne-au pus la muncă în restaurante. Pe mine m-au repartizat la restaurantul din Milano, am stat acolo vreo șase luni, mi-a plăcut, le-a plăcut și lor de mine, așa că am semnat contractul pentru un restaurant dintr-un sat care se cheamă Asti, la 120 km de Milano. Era un restaurant pe care nu îl voia nimeni, dar eu simțeam că o să fac lucruri extraordinare acolo. L-am acceptat, am început să caut casă, am ales casa și, cu contractul în  mână, m-am prezentat la ambasada Italiei în România. Eram în a doua jumătate a anului 2004, noi nu eram membri ai UE și îmi amintesc cu multă emoție momentul. Cei de la ambasadă mi-au spus că nu pot să îmi dea viza și că nu pot intra în Italia ca investitor deoarece trebuie să dovedesc (art. 27) că am obținut profit ca acționar al unei firme din Italia cu un an înainte.

Nu am cum să fi obținut profit, le-am zis, pentru că sper să am profit de acum înainte. Italienii mi-au zis că nu se poate, asta e legea, nu mă pot ajuta și uite-așa am deschis eu primul restaurant City Grill pe Primăverii, în 2004. S-a terminat cu Italia, care a fost oricum o experiență extraordinară apropo de cum și unde te aruncă viața. Eu sunt un om optimist și norocos, mai ales pentru că am avut norocul să îmi fie înșelată încrederea la un nivel important de foarte puține ori, dar mă aștept în fiecare zi când mă trezesc dimineața și mă uit în fața casei ca cineva să îmi fure mașina. Nu o să mă simt șocat și nu o să mă tăvălesc pe jos dacă într-o zi mașina nu o să mai fie în fața casei. Dacă e mașina în fața casei, înseamnă că am o zi extraordinară și pot să plec la treabă.

Cu o foarte bună parte din banii mei, în ‘95, când mă pregăteam să mă însor, m-am dus în Germania și am cumpărat cu 8.000 de mărci un Audi 80 care avea 8 ani. Am fost foarte mândru că l-am găsit, am venit cu el acasă, l-am spălat, l-am aranjat și l-am pus în fața blocului la vremea respectivă, doar că dimineață nu mai era. Am zis că nu e nimic, sigur l-am pus pe strada cealaltă, l-am căutat vreo 20 de străzi în jurul blocului, nu era, așa că am împrumutat o mașină și m-am dus să mă însor și am mers mai departe. De atunci am învățat că este important ca așteptările să fie jos, pentru ca entuziasmul să fie sus.

Nu îmi pare rău că nu am intrat în politică. Mi-aș dori să avem o țară mai bună și mai frumoasă și mai bine reglementată, dar am învățat că este bine să te bucuri de ceea ce ai. Eu mă bucur acum de ce este și de ce avem în țara asta, mă bucur că trăiesc în România și cred că am ales cea mai bună cale rămânând aici. Decât să fii în ultima treime de la Harvard, mai bine ești în prima jumătate la o facultate medie. Din cărțile lui Malcolm Gladwell, mă regăsesc extraordinar în teoria peștelui mare în iazul mic, cale pe care eu am decis să merg înainte să citesc cartea. Tatăl meu, imigrant în SUA, îmi tot zicea să vin să trăiesc acolo, în țara tuturor posibilităților. După ce m-am dus prima dată în SUA în 1997, după ce îmi respinseseră de nu știu câte ori viza (nu m-am înțeles cu ambasadele niciodată) și am văzut acolo cine mergea pe stradă, mi-am dat seama că nu era de mine. La mine în București eram zmeu, iar în Chicago mai erau încă alte multe mii de zmei.

Așa că instinctual am decis să fiu peștele mare în iazul mic și am rămas în România. Știu că a fost cea mai bună decizie, pentru că și acum aș face la fel.