România, raiul expaților

O situație a devenit fenomen pe piața locală: cele mai mari companii din România din punctul de vedere al veniturilor înregistrate sunt conduse majoritar de expați.

Executivii internaționali domină detașat clasamentul celor mai mari companii din România din punctul de vedere al cifrei de afaceri: dintr‑un business total de peste 109 de miliarde de lei al celor mai mari 10 jucători de pe piața locală (potrivit celor mai recente informații publice disponibile pentru toate aceste companii), peste 98 de miliarde de lei sunt gestionate la nivel de CEO de expatriați. Totodată, aproape 30.000 de angajați din același clasament sunt subordonați unui CEO străin.

Cu excepția businessului antreprenorial Dedeman, o singură companie din top 10 este condusă de un român – Lukoil România, al cărei director executiv este Victor Jumbei, unul dintre directorii longevivi ai companiei. Balanța înclină spre executivii străini și dacă ne uităm la cele mai mari companii din câteva domenii de activitate. În timp ce înlocuirea Marianei Gheorghe, care și-a început mandatul la Petrom după privatizarea companiei, în 2001, cu scoțianca Christina Verchere, a adus o noutate pentru cea mai mare companie locală din domeniul energiei, în altele statutul de expatriat al CEO-ului a devenit tradiție.

Poate unul dintre cele mai relevante exemple în acest sens este sectorul bancar, unde bancherii străini continuă să domine managementul celor mai mari bănci din top – doar patru din top 10 bănci au un bancher străin la cârmă, potrivit ZF; la nivel de top 5, doar doi manageri din top 5 au un director general român. BCR, cea mai mare bancă românească din punctul de vedere al activelor, este condusă însă din 2015 de Sergiu Manea, el fiind primul român pe care austriecii de la Erste Bank l-au numit în această funcție. Alături de el se află Răsvan Radu, președinte al UniCredit România. De cealaltă parte a balanței se află Omer Tetik, bancherul turc născut în Germania dar cu cetățenie română care a condus timp de trei ani filiala locală a Credit Europe și care a preluat în 2013 conducerea Băncii Transilvania; François Bloch a fost numit în 2016 la conducerea BRD-SocGen, a treia bancă locală după active. Steven van Groningen este președintele Raiffeisen Bank din 2002 și, totodată, un exemplu reprezentativ pentru comunitatea executivilor expați din România. Probabilitatea ca o bancă din România să aibă un CEO străin este considerabil mai mare decât în alte țări; pe de altă parte, băncile din Polonia au o înclinație mai mică să numească străini în funcții de director general, după cum este confirmat de studiul „Are expatriates managing banks’ CEE subsidiaries more risk-takers?” (Își asumă expații care conduc bănci din CEE mai multe riscuri?), publicat de BNR anul trecut.

Sectorul auto și, totodată, cea mai mare companie de pe piața locală îl au ca lider pe francezul Yves Caracatzanis, el fiind succesorul unui alt expat de origine franceză, Nicolas Maure, care a fost recent numit la conducerea operațiunilor grupului Renault pentru regiunea Eurasia; balanța înclină în favoarea expaților și în situația celorlalte mari companii din domeniu.

Liudmila Climoc, executivul cu origini în Republica Moldova, a preluat în 2016 conducerea celui mai puternic jucător din domeniu în timp ce Jean Francois Fallacher, executivul francez care a condus anterior compania, a preluat un rol similar în Polonia. Și Murielle Lorilloux a fost numită la conducerea Vodafone România anul trecut, după ce  Ravinder Takkar a preluat un rol în care a devenit responsabil de reprezentarea intereselor Vodafone în India și de dezvoltarea businessului în regiunea AMAP (Africa, Orientul Mijlociu și Asia Pacific).

Miroslav Majoros, CEO-ul celui de-al treilea jucător din Telekom l-a înlocuit pe Nikolai Beckers în 2015; Beckers este acum CEO-ul unui grup azer în același domeniu, în Baku (Azerbaidjan). Piața locală a fost o rampă de lansare și pentru executivi români din telecom, cel mai reprezentativ caz fiind al Severinei Pascu, fostul CEO al UPC România (rol preluat în urmă cu doi ani de Robert Redeleanu), este în prezent COO al Liberty Global pentru Europa Centrală.

În ceea ce privește retailul local, cel mai puternic executiv este neamțul Marco Hössl, expatul care conduce de mai bine de doi ani afacerile Kaufland în România. El este unul dintre cei șase manageri străini din comerțul modern, potrivit ZF (alături de cei din top 5 se numără și Ronald Ruffing, CEO Metro Cash & Carry, Vassilis Stavrou, CEO Mega Image și Thierry Destailleru, director general al Cora România). Printre cei  mai longevivi executivi de pe piața locală se numără însă Ionuț Ardeleanu, care de peste 35 de ani conduce afacerile Auchan România și Alexandru Vlad, care a fost numit la conducerea Selgros Cash & Carry încă din 2001. Balanța managementului local din retail este echilibrată mai ales prin prisma afacerilor Dedeman, una dintre cele mai puternice companii din retail, condusă de fondatorii acesteia, frații Adrian și Dragoș Pavăl.

Nu ne propunem să stabilim dacă acesta este un lucru mai degrabă pozitiv sau negativ – opiniile specialiștilor pe care i-am consultat oferă deopotrivă argumente pentru ambele cazuri – ci să analizăm situația, răspunzând la câteva întrebări referitoare la statutul de rai al Europei de Est pentru executivii expați.

De ce balanța conducerii celor mai mari companii din România înclină spre expați?

Radu Furnică, președinte al Leadership Development Solutions și care are o experiență de peste două decenii pe piața românească de executive search, sesizează că situația s-a mai echilibrat față de anii ’90 și că există mult mai mulți români la nivel de general management în topul primelor 2.500 de companii, raportul dintre expatriați și executivii locali fiind egal. În ceea ce privește faptul că în continuare cele mai mari companii de pe piața locală sunt conduse de expați, el observă că gradul de politizare a unei companii are un impact direct asupra acestui fenomen. De multe ori, unul dintre canalele prin care executivii expați ajung pe piața locală este creșterea internă la nivelul grupului. „Sunt oameni care, la un moment dat, trebuie rotați din piețe în piețe în așa fel încât să fie expuși la mai multe tipuri de cultura de business de-a lungul carierei lor.” 

Totodată, unul dintre motivele pentru care unii dintre executivii expatriați sunt aduși aici ține de o altă formă de corupție – unii dintre ei nefiind neapărat buni, ci bine conectați. „La fel ca un stat, fenomenul se poate regăsi și în corporație, care nu are cetățeni la baza ei, dar poate are sute de mii de acționari. Distanța dintre acel acționar și CEO-ul corporației este foarte mare și acolo ajung să conducă nu numai cei care sunt mai buni, ci cei care au fost mai iscusiți în a-și crea relațiile care să îi împingă până la nivelul acela de carieră.” Potrivit lui, în organizarea de business, corupția ia forme mai sofisticate, însă este totuși prezentă în majoritatea marilor organizații. „Te trezești la un moment dat că descoperi că CEO-ul unei firme multinaționale de aici din România e de fapt nepotul unui membru din boardul de la Paris sau de la New York; și aceea este o formă de corupție poate încearcă să își facă treaba, dar din start trebuie spus că organizația își pierde credibilitatea, cel puțin, fiindcă nu a ales dintr-o mostră de oameni care să fie cu adevărat relevanți.”

Un alt motiv al numărului mare de expatriați de la conducerea multinaționalelor din România se leagă de comportamentul unora dintre executivii români, care îi determină pe cei din head officeurile multinaționalelor să creadă că expatriații sunt mai de încredere, mai puțin coruptibili. „Unii români – nu au fost multe astfel de cazuri, totuși au existat, și asta nu ar fi trebuit să se întâmple – le-au dat apă la moară celor care gândesc că nu am fi buni pentru poziții de conducere printr-un comportament care nu a fost tocmai exemplar. Au înșelat așteptările, uneori și prin corupție, dar și prin alte lucruri care produc reputație în domeniul public și politic, dar care, din punctul meu de vedere, nu este relevant pentru lumea de business”, adaugă Furnică.

Pe de altă parte, în anumite domenii, baza de talente locale este restrânsă: „Dacă ar trebui să găsim mâine un CEO de bancă (m-am uitat pe listă, nu prea sunt candidați de o asemenea magnitudine), trebuie să fi avut cel puțin 20 de ani de experiență în banking, din care jumătate să fie la nivel de VP, în organizații de o anumită mărime, expuși la mai multe piețe etc. Așadar, condițiile necesare pentru un profil corect de CEO sunt atât de restrictive încât numărul candidaților din România devine foarte mic, așa că e firesc ca un expatriat să preia cârma unei multinaționale”.

Totuși, Radu Furnică sesizează că, odată ce studiezi CV-ul unora dintre expatriații care conduc astfel de afaceri aici, te întrebi dacă nu s-au strecurat niște nuanțe de incorectitudine. „Trebuie să preia conducerea unei bănci mari de retail, iar el nu are experiență în retail sau n-a condus în banking organizații mai mari de 50 de oameni sau măcar egale cu aceea în care trebuie să vină și el vine aici să conducă 5.000 de oameni. Te trezești că nu se potrivește și nu găsești explicațiile din parcursul persoanei respective care să justifice o astfel de nominalizare a lui.” Președintele Leadership Development Solutions concluzionează tranșant: „În lumea de business, oamenii nu sunt egali și nici nu ar trebui să fie, iar dacă mă întrebați câți sunt relevanți pentru mine, răspunsul este sub 2%. Restul de 98% nu sunt relevanți pentru activitatea de conducere în organizație, pentru că nu au nici cunoștințele, nici experiența, nici capacitățile intelectuale pentru a face față unei astfel de responsabilități”.

Din rândul exemplelor pozitive de expatriați aflați la conducerea unor companii locale îi numește pe Steven van Groningen, al cărui leadership pozitiv este dovedit de mulțumirea angajaților băncii, care petrec în cadrul acesteia mai mult decât media de la nivel de piață, dar și pe Christian Esteve, care a condus Dacia Renault după achiziția francezilor: „Mi-e dor de astfel de oameni, nu prea îi mai văd aici. Importanța României pentru astfel de corporații la momentul acela era mult mai mare, în prezent văd mai ales birocrați, administratori, or un administrator nu este la nivelul pe care cred eu că ar trebui să îl aibă, dată fiind complexitatea mediului românesc și potențialul ei real de a produce valoare României.”