România anului 2040: Cum va arăta o țară cu milioane de locuitori mai puțin? (II)

România viitorului nu e doar o temă de campanie, ci o ecuație demografică tot mai presantă. Până în 2040, țara ar putea pierde milioane de locuitori, iar structura populației s-ar putea schimba radical. Nu e un scenariu inevitabil, ci unul care depinde de alegerile pe care le facem azi – în educație, migrație, politici sociale și investiții în oameni. Tocmai de aceea, BUSINESS Magazin propune câteva ipoteze pentru cum ar putea arăta România peste 15 ani, pornind de la realitățile demografice actuale și de la viziunile celor care studiază aceste fenomene în profunzime.

România 2040: între exod și întoarcere, între pierdere și integrare

„Cel mai probabil, scăderea va continua. Nu sunt semnale care să indice o îmbunătățire”, avertizează Remus Gabriel Anghel, profesor universitar doctor (abilitat) la Departamentul de Sociologie al Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA și cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale. El descrie, fără echivoc, traiectoria descendentă a populației României, marcată nu doar de o natalitate scăzută, ci mai ales de o mobilitate externă greu de gestionat. „Avem mai multe fenomene demografice și migraționiste care influențează această scădere. Dinamica migrației s-a schimbat: nu mai asistăm la valuri masive de plecări, cum a fost între 2002 și 2008, ci la o mobilitate mai degrabă temporară. Oamenii pleacă din România pentru câteva luni, apoi revin. Există și migrație de întoarcere, dar e fragmentară, mobilă.” 

Cu alte cuvinte, nu mai putem vorbi despre o emigrare definitivă, ci despre un flux continuu, greu de cuantificat, dar care nu reușește să echilibreze pierderile permanente. Întrebat despre scenariile posibile până în 2040 – pesimist, realist sau optimist – profesorul indică faptul că varianta pesimistă, cea în care România pierde peste 3 milioane de locuitori, este deja vizibilă în teritoriu: „Efectele ar fi multiple și profunde. În primul rând, în multe zone, în special rurale, nu mai există tineri. Populația este îmbătrânită, ceea ce face aproape imposibilă furnizarea unor servicii sociale de calitate. Lipsa unei populații active duce la instabilitate: oameni frustrați, cu reacții politice bruște și imprevizibile.” Anghel subliniază nevoia urgentă de a rescrie discursul public despre muncă și migrație. „După 1990, am cultivat ideea că muncitorul român «nu e bun», dar realitatea este că în afară muncește foarte bine. Deci problema nu a fost la cultura muncii în sine, ci la condițiile oferite aici, în România, și la cultura antreprenorială de la noi.” În opinia sa, munca prost plătită și tratată superficial în interiorul țării a dus la această fugă sistematică a forței de muncă. „Angajații sunt cel mai valoros activ în care trebuie investit – și trebuie să știi ce și cum să investești – nu clădirile sau cifrele de afaceri.” 

Cea mai mare vulnerabilitate nu este, însă, pierderea în sine de populație, ci dezechilibrul pe grupe de vârstă. „Mai important decât câți oameni rămân este distribuția pe grupe de vârstă. Dacă majoritatea populației e în vârstă, nu avem cum să susținem un sistem social eficient. Asta generează adesea și instabilitate și la nivel politic.” România riscă, astfel, să devină un caz de studiu despre cum o societate îmbătrânește fără să se pregătească. Despre capacitatea statului de a răspunde acestor provocări, Anghel este critic: „România nu are politici sociale reale – ceea ce numim «asistență socială» sunt mai degrabă pensii, nu asistență socială propriu-zisă, care de fapt este extrem de redusă.” În ce privește politicile de creștere a natalității, diagnosticul este la fel de clar: „Nu avem programe eficiente sau bine finanțate. De exemplu, un program de tip after-school cu masă caldă pentru copiii din medii vulnerabile ar fi esențial, dar nu îl avem. 

Astfel de politici ar preveni întrucâtva scăderea natalității, dar noi nu le avem la scară largă, ci doar accidental, în anumite localități”. În acest context, ideea de „creștere a populației” începe să devină iluzorie. „Va veni un moment în care nu vom mai vorbi despre cum să creștem populația, ci cum să scădem mai puțin, cum să limităm pierderile.” Este o schimbare de paradigmă pe care România pare încă nepregătită să și-o asume. Cu miniștri schimbați frecvent și fără o strategie educațională constantă, sistemul pare mai degrabă blocat într-o logică de avarie decât într-un plan pe termen lung. România, spune profesorul, urmează tendințele regionale est-europene, dar cu specificul propriu. „În vestul Europei, natalitatea redusă este cumva compensată de imigrație, dar și acolo sunt probleme. În Italia, de exemplu, se estimează o scădere accentuată a populației. La noi, există totuși migrație de întoarcere, dar chiar și dacă se întorc români din diaspora, nu întotdeauna revine populația tânără – copiii rămânând adesea în străinătate.” Prin urmare, politicile de migrație trebuie gândite împreună cu cele nataliste, într-o abordare integrată și adaptată realităților locale. Pentru Remus Gabriel Anghel, ignorarea acestui tablou nu face decât să adâncească problemele. „Dacă nu vom avea nici imigrație, nici întoarcere, situația devine foarte complicată.” 

România are, astfel, în față o alegere istorică: să continue să piardă oameni, sperând într-o redresare spontană, sau să accepte deschis migrația, să investească în oameni și să creeze un viitor demografic nu doar mai numeros, ci și mai echilibrat. „Dacă ar fi să luăm o imagine mai clară a ceea ce se întâmplă în țară, m-aș uita la zonele maghiare din România”, crede profesorul. În aceste regiuni, migrația masivă a început imediat după 1990, iar efectele sunt vizibile: sate depopulate, populație îmbătrânită, lipsă acută de forță de muncă și de infrastructură funcțională. „E un proces care a început mai devreme decât în restul țării – am putea spune că România, în ansamblu, a intrat în acest declin demografic la un decalaj de 12–13 ani față de ce s-a întâmplat în regiunile maghiare. Deci am putea să ne imaginăm că situația din aceste regiuni se va generaliza la nivelul întregii țări.” Fără imigrație, avertizează el, România nu are nicio șansă să-și stabilizeze populația. Chiar și migrația recentă din Asia de Sud-Est, din Republica Moldova sau din Ucraina este fragilă și temporară. „O parte importantă dintre acești oameni, probabil cei din Ucraina, nu vor rămâne pe termen lung. De aceea, nu ne putem baza doar pe aceste fluxuri din țări vecine pentru a compensa scăderea populației.” 

Cu alte cuvinte, România nu trebuie doar să accepte imigranți, ci să creeze un mediu real de integrare, de retenție, de atracție socială și economică. „Dacă vom mai pierde încă 3–4 milioane de persoane – în condițiile în care, realist vorbind, probabil nu mai suntem nici măcar 19 milioane – impactul va fi uriaș”, spune Anghel. Iar singura perspectivă realistă pe termen mediu pentru stabilizarea populației este una dublă: „politici de sprijinirea întoarcerii românilor și migrația către România din alte țări cu presiune demografică mai mare”. Dar această direcție vine cu întrebări esențiale: „Întrebarea critică este cum vom fi capabili să gestionăm migrația din alte țări către România”. Lecțiile ultimului deceniu european arată cât de ușor poate deveni migrația o temă electorală inflamabilă. „De la Brexit încoace, vedem cum în multe țări europene, migrația a devenit o temă politică exploatată de partidele populiste cu mesaje antimigrație. Dacă România va intra într-o astfel de epocă populistă, cu retorici antiimigrație, poate fi posibil ca migrația – deși necesară – să fie descurajată.” Inclusiv atunci când migranții ajung în România, spune sociologul, nu există nicio garanție că vor rămâne. Țara noastră este adesea o escală, nu o destinație. „România este, în multe cazuri, o țară de tranzit, nu de destinație, deci în atare context trebuie să poți să ai o politică adaptată statutului tău ca țară de emigrare, imigrare și tranzit.” Această poziție geodemografică ambivalentă obligă la luciditate și responsabilitate politică. Dacă nu vom construi condiții reale de integrare – locuințe, servicii, școli, recunoaștere a competențelor, recunoaștere simbolică – atunci vom rata singura fereastră de oportunitate demografică. „Politicile migraționiste nu mai pot fi ocolite. Ele trebuie asumate, explicate și construite pe termen lung, dacă vrem cu adevărat să evităm un colaps demografic.” De asemenea, „Populația Românie

i nu este omogenă”, iar acesta este un detaliu esențial pentru a înțelege corect dinamica actuală și proiecțiile demografice. În realitate, România include deja o componentă importantă de cetățeni proveniți din Republica Moldova și Ucraina, care au obținut cetățenia română prin naturalizare, dar care, odată intrați în Uniunea Europeană, pot circula și locui oriunde. „Mulți dintre acești oameni probabil că nu mai sunt în țară. Așadar, în mod real, nici nu știm exact câți oameni trăiesc efectiv în România azi și componența acestei populații.” Această incertitudine se suprapune peste o perioadă de transformări tehnologice care, în următorii 10–15 ani, ar putea modifica semnificativ raportul dintre nevoia de forță de muncă și populația activă disponibilă. „Este posibil să asistăm la revoluții tehnologice majore, care vor putea eventual modifica raportul dintre forța de muncă necesară și numărul real al lucrătorilor din anumite domenii”, avertizează profesorul. 

„Politicile migraționiste nu mai pot fi ocolite. Ele trebuie asumate, explicate și construite pe termen lung, dacă vrem cu adevărat să evităm un colaps demografic.”

Remus Gabriel Anghel, profesor universitar doctor (abilitat) la Departamentul de Sociologie al Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA și cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale.

Totuși, în sectoarele care angajează deja predominant migranți – servicii, construcții, transport, curierat – cererea va rămâne ridicată. La toate aceste presiuni structurale se adaugă și o componentă culturală tot mai prezentă în discursul public: reticența față de lucrătorii străini, mai ales din Asia. „Deocamdată fenomenul imigrației este doar la început și trebuie să mai așteptăm până a avea o poziție consolidată”, explică sociologul. Dar esența problemei nu este prezența lor, ci lipsa de experiență a societății românești cu astfel de realități. „România nu a avut experiență istorică cu valuri consistente de imigrație. Nu suntem obișnuiți să fim țară de destinație.” Iar adaptarea, spune el, necesită timp și politici. „E nevoie de politici publice care să faciliteze integrarea”, adaugă Anghel, dar avertizează că, în paralel, România nu își poate permite să ignore exodul deja în desfășurare. „Este poate mai important să limităm exodul și să încurajăm întoarcerea. Dar acest lucru nu se poate face fără a reduce decalajele regionale, care sunt prea mari.” Disparitățile regionale rămân o problemă structurală ignorată. În județele din sudul țării, precum Teleorman sau Olt, există mult mai puține locuri de muncă raportat la populație decât în județele din Ardeal, precum Brașov, Cluj sau Sibiu. Chiar dacă nu avem statistici complete despre intențiile de migrație internă sau externă, realitatea din teren este clară: „în orașele mici și în zonele defavorizate, lumea încă pleacă. Nu s-a făcut suficient pentru aceste regiuni. S-au concentrat investițiile în câteva orașe și regiuni, iar restul au fost practic ignorate.”

În concluzie, profesorul avertizează: fără o viziune integratoare, fără echilibru regional și fără politici de integrare a noilor veniți, România riscă nu doar un declin demografic, ci o amplificare a fracturilor economice, sociale și culturale care o vulnerabilizează profund. „Nu poți avea creștere economică fără populație”: e o realitate pe care România o ignoră cu riscuri din ce în ce mai vizibile. Chiar dacă țara reușește să atragă migranți, aceștia vor ocupa în primă fază locuri de muncă slab calificate — în curățenie, construcții, transport sau îngrijire. „Joburile de birou, cele mai bine plătite și cele către care se îndreaptă economiile dezvoltate, necesită cunoașterea limbii române. Practic, a doua generație de migranți le va putea accesa, deci este vorba despre integrare generațională.” Până atunci însă, rămâne întrebarea-cheie: „Cine va acoperi cererea de forță de muncă din aceste domenii?” Este o întrebare esențială, dar rareori rostită în spațiul public. 

Cu atât mai mult cu cât România suferă de o ruptură profundă între rural și urban — o ruptură care își are originile în destrămarea echilibrului industrial de după comunism. „În comunism, ruralul era susținut indirect prin funcționarea orașelor mici, care asigurau locuri de muncă în industrie, iar navetismul era dezvoltat. Odată clitate, în multe zone oamenii nu mai au nicio speranță, și fără speranță nu rămâi într-un loc.” De aceea, pierdem simultan două categorii esențiale: tinerii e aceste orașe mici au decăzut, a decăzut și zona rurală dependentă de ele.” Investițiile post-1990 nu au reușit să corecteze dezechilibrele. Dimpotrivă, le-au adâncit. „În reacare pleacă și potențialii migranți care n-au de ce să rămână. „Există un risc dublu: pierdem și populația tânără care pleacă, și nu reușim să păstrăm sau să integrăm pe cei care vin.” Investitorii, români sau străini, nu vin acolo unde nu există infrastructură umană. „Se duc unde există deja economie funcțională. Dar și acolo apar probleme, pentru că adesea nu mai au de unde angaja oameni.” Fără politici clare de stimulare a investițiilor în zonele cu probleme structurale, România riscă să vadă cum dispar localități întregi. „Unele regiuni cu probleme le-ar putea «rezolva» în mod natural – între ghilimele – prin depopulare. Ceea ce, evident, nu ar trebui să fie o soluție acceptabilă.” 

Fenomenul e deja vizibil. „Am fost vara trecută în Oltenia, de exemplu – unde, din spusele localnicilor, cel mai tânăr din sat avea peste 50 de ani. Chiar dacă vor mai rămâne 10, 20 sau 100 de locuitori, scăderea va continua.” Iar în lipsa unor motive reale pentru întoarcere — locuri de muncă, școli, spitale — cei care pleacă se stabilesc definitiv în orașe mari sau în străinătate. „Asistăm deja la o reorganizare socială profundă – între rural și urban, între mobilitate internă și externă.” Nici soluția creșterii natalității nu este realistă în acest context. „Natalitatea e influențată de mai mulți factori. Unul dintre cei mai importanți este participarea femeilor pe piața muncii – în momentul în care femeile lucrează activ, timpul pentru copii și gospodărie scade.” Paradoxul societăților egalitare este că evoluția profesională femeilor presupune, în mod firesc, o scădere a natalității. Politicile pronataliste? „Pot ajuta, dar efectele sunt limitate și pe termen scurt – cazul Ungariei e un exemplu. Cel mai bun lucru pe care îl pot face asemenea politici este să încetinească scăderea.” România ar avea nevoie, mai degrabă, de politici sociale pragmatice: „Programe de tip after-school, mese calde în școli, sprijin pentru familiile din medii vulnerabile. Copiii trebuie să poată sta la școală până la ora 16, cu temele făcute – abia atunci părinții pot avea o viață profesională predictibilă. Dar aceste programe nu există în mod real, sau sunt implementate marginal”. 

În privința imigrației, profesorul este tranșant: „Cea mai realistă variantă este ca România să devină un context atractiv pentru cetățeni noi – migranți care să se simtă bine aici, să simtă că țara le aparține”. Dar pentru asta e nevoie de un efort colectiv, dincolo de voința politică. „Întrebarea este: suntem noi, ca societate, pregătiți să-i acceptăm? Dacă da, cum? Dacă nu, riscăm tensiuni sociale?” Cât despre întoarcerea migranților români „acasă”, el spune: „Nu e o utopie. Mulți migranți își propun să se întoarcă și se revine mult”. Întoarcerea diasporei, subiect evocat constant în discursurile politice, nu este o iluzie, dar nici o soluție magică. Revenirea este un proces complex, iar condițiile de reîntoarcere nu sunt deloc omogene. „Cei care au plecat tineri s-au socializat direct în Occident, nu mai au contacte aici, nu cunosc piața muncii din România. Mulți sunt mobili – au joburi în două țări, sunt într-un flux constant.” Revenirea există — dar nu este suficientă pentru a compensa pierderile de populație. „Este nevoie de oferte de muncă atractive în mai multe zone, nu doar în orașe precum Clujul sau Bucureștiul”, avertizează profesorul. Dacă nu se diversifică oportunitățile regionale, potențialul de remigrație rămâne limitat la o minoritate cu opțiuni clare și privilegiate. Cum va arăta România în 2040? „Cel mai probabil vom fi undeva între scenariul pesimist și cel optimist. Există migrație de întoarcere, există mobilitate, există și un număr în creștere de migranți care vin în România.” Dar amplitudinea acestor fluxuri va determina gradul de impact. „Dacă rămânem la 200-300.000 de migranți, efectul va fi modest. Dacă ajungem la 1-2 milioane, atunci vorbim despre un impact semnificativ.” Profesorul subliniază că migrația va deveni principala temă de dezbatere publică — „nu doar economică, ci și identitară”. Iar România va trebui să accepte o realitate pe care a evitat-o decenii întregi: „Va trebui să accepte că devine o țară de integrare, că noțiunea de român se va schimba.”

„După 1990, am cultivat ideea că muncitorul român «nu e bun», dar realitatea este că în afară muncește foarte bine. Deci problema nu a fost la cultura muncii în sine, ci la condițiile oferite aici, în România, și la cultura antreprenorială de la noi. Angajații sunt cel mai valoros activ în care trebuie investit – și trebuie să știi ce și cum să investești – nu clădirile sau cifrele de afaceri.”

Remus Gabriel Anghel, profesor universitar doctor (abilitat) la Departamentul de Sociologie al Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA și cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale.

Trei scenarii pentru viitorul demografic al României

I. Scenariul pesimist: „România care se golește” – pierdem peste 3 milioane de locuitori până în 2040. Nu există migrație de întoarcere și nici imigrație semnificativă. Populația îmbătrânește accelerat.

Ce se întâmplă dacă nu reușim să atragem migranți și nici să convingem diaspora să se întoarcă?

Fără imigrație, situația României nu arată deloc bine. Dacă vom mai pierde încă 3-4 milioane de persoane – în condițiile în care, realist vorbind, probabil nu mai suntem nici măcar 19 milioane – impactul va fi uriaș.

Care sunt efectele sociale?

În multe zone, în special rurale, nu mai există tineri. Populația este îmbătrânită, ceea ce face aproape imposibilă furnizarea unor servicii sociale de calitate. Lipsa unei populații active duce la instabilitate: oameni frustrați, cu reacții politice bruște și imprevizibile”.

Putem avea încredere în cifrele oficiale?

România a avut mereu probleme în înregistrarea corectă a populației. Cel mai probabil datele de recensământ au fost completate cu cele de la evidența populației. Nu știm exact câți suntem.

II. Scenariul realist: „O Românie pe muchie de echilibru”. Pierderea de populație continuă, dar la un ritm mai lent. Există o migrație de întoarcere fragmentară și un număr modest de migranți care rămân în România.

1. Este realist să ne bazăm pe întoarcerea românilor din diaspora?

Nu e o utopie. Mulți migranți își propun să se întoarcă. Dar cei care au plecat tineri s-au socializat direct în Occident, nu mai au contacte aici, nu cunosc piața muncii din România.

2. Cum va arăta România în 2040 dacă lucrurile rămân la acest nivel?

Cel mai probabil vom fi undeva între. Dacă rămânem la 200-300.000 de migranți, efectul va fi modest.

3. Care este riscul major?

Există un risc dublu: pierdem și populația tânără care pleacă, și nu reușim să păstrăm sau să integrăm pe cei care vin.

III. Scenariul optimist: „România care se reinventează” România atrage între 1 și 2 milioane de migranți până în 2040, gestionează inteligent întoarcerea diasporei și reformează politicile sociale.

1. Dacă ar fi să schițați două direcții esențiale de politică publică în fața declinului demografic, care ar fi acestea?

Prima ar fi să ne concentrăm pe întoarcerea românilor din diaspora și menținerea celor mobili. Aici vorbim de milioane de oameni, nu de câteva sute de mii. Este un potențial uriaș de populație care deja are cetățenie, are rădăcini aici, de limbă, identitate, familie, cultură. E mult mai realist să-i convingem pe cei mobili care muncesc temporar afară că merită să stea acasă decât să compensăm pierderile doar prin imigrație.

A doua politică importantă ar fi să gândim un mecanism real și funcțional de integrare a celor care vin în România. Nu e suficient să permitem imigrația – trebuie să avem politici de locuire, de educație, de muncă și de recunoaștere a drepturilor. Dacă nu facem asta, riscăm și tensiuni sociale, și eșecul integrării. Dar, repet: prioritatea ar trebui să fie întoarcerea și grija față de migranții români, pentru că acolo este miza cea mare la ora actuală.

2. Cum poate fi sprijinită natalitatea realist?

România ar avea nevoie de inter­venții inteligente: programe de tip after-school, mese calde în școli, sprijin pentru familiile vulnerabile. Copiii trebuie să poată sta la școală până la ora 16, cu temele făcute – abia atunci părinții pot avea o viață profesională predictibilă.

3. Migrația va fi o temă esențială?

Migrația va deveni principala temă de dezbatere publică, iar România va trebui să accepte că devine o țară de integrare, că noțiunea de român se va schimba.

Nu e doar o problemă socială, ci una economică sistemică

„Tendința demografică descendentă este una dintre cele mai grave provocări structurale cu care se confruntă România. Proiecțiile la nivel național și european indică o reducere a populației rezidente de la 19,1 milioane în 2023 la aproximativ 17,2 milioane până în 2040 și 15 milioane în 2070, în absența unor politici corective”, observă și Mădălina-Elena Dragomir, Macroeconomic Research Senior Officer, Garanti BBVA România. Chiar dacă tendința de scădere a populației României este adesea privită ca un fenomen social,  în realitate, este una dintre cele mai serioase amenințări la adresa viitorului economic al țării. 

Potrivit reprezentanților Garanti BBVA România, dacă nu se iau măsuri corective, această tendință ar putea duce la o pierdere de peste 15% din populația actuală până în 2070, cu efecte în lanț asupra pieței muncii, sistemelor publice și potențialului investițional al economiei. Pe lângă efectele evidente asupra dimensiunii pieței interne, această contracție demografică pune sub semnul întrebării atractivitatea României pentru investitorii străini. „O piață internă mai mică înseamnă un potențial de consum redus, iar acest lucru poate descuraja investițiile pe termen lung. Declinul demografic nu este doar o chestiune socială, ci o problemă economică sistemică”, punctează reprezentanta băncii. Unde se vor resimți cel mai tare efectele? Toate sectoarele economice vor fi afectate, dar unele vor suferi disproporționat. Sănătatea și asistența socială sunt deja sub presiune, iar cererea pentru aceste servicii va crește odată cu îmbătrânirea populației. În paralel, lipsa de personal calificat va limita performanța sectoarelor IT și industrial, iar educația va suferi din cauza scăderii numărului de tineri, ceea ce va afecta sustenabilitatea instituțiilor de învățământ. „Pentru a acoperi deficitul de forță de muncă, România va fi nevoită să atragă lucrători din afara Uniunii Europene. Această soluție vine însă cu provocări suplimentare: productivitate mai scăzută, consum intern redus și o parte din venituri trimise în afara țării, sub formă de remitențe. Astfel, beneficiile pe termen scurt pot genera costuri pe termen lung”, avertizează experta Garanti BBVA. 

România 2040: declin sau reinventare? Viitorul economic al României, în perspectiva anului 2040, depinde fundamental de modul în care statul va răspunde acestei crize demografice. Potrivit reprezentantei Garanti BBVA, există două scenarii posibile: stagnarea, cu decalaje tot mai mari față de economiile dezvoltate, sau adaptarea și transformarea modelului economic actual. „România poate transforma aceste provocări într-un motor de reformă, prin investiții în productivitate, capital uman și guvernanță eficientă. O economie mai mică, dar bine organizată, digitalizată, productivă și conectată la lanțurile globale de valoare poate performa mai bine decât una mare, dar ineficientă și nepregătită pentru provocările viitorului”, este concluzia reprezentantei băncii. Transformarea digitală, investițiile cu valoare adăugată ridicată și adaptarea sistemului educațional la nevoile reale ale pieței muncii devin astfel pilonii unei Românii reziliente, chiar și într-un context de stagnare demografică. Viitorul este provocator, dar nu lipsit de opțiuni – totul depinde de cum va alege România să răspundă acestui test al timpului.

„O piață internă mai mică înseamnă un potențial de consum redus, iar acest lucru poate descuraja investițiile pe termen lung. Declinul demografic nu este doar o chestiune socială, ci o problemă economică sistemică.”

Mădălina-Elena Dragomir, Macroeconomic Research Senior Officer, Garanti BBVA România

Trei scenarii pentru viitorul demografic al României

Scenariul I – „Țara care se golește” (pesimist):

1. Dacă România pierde peste 2 milioane de locuitori până în 2040, cum vedeți impactul asupra pieței muncii, investițiilor și creșterii economice?

Deși încadrat ca scenariu pesimist, acest tablou demografic se apropie de estimările instituțiilor de specialitate, iar datele actuale privind natalitatea, emigrarea și îmbătrânirea populației indică fapul că un asemenea scenariu este posibil în lipsa unor politici publice menite să inverseze cursul declinului populației. În acest sens, un astfel de scenariu prezintă consecințe economice severe, în care piața muncii se va confrunta cu un deficit structural de lucrători, cu o posibilă înlocuire totală sau înlocuire parțială cu forță de muncă mai puțin calificată, cu efecte asupra salariilor, competitivității și continuității activității în sectoare-cheie. Pe lângă acestea, se prefigurează o diminuare a investițiilor și o frânare a potențialului de creștere economică, cu o dependență mai mare de importuri și scăderea bazei fiscale, reducând capacitatea statului de a face investiții și a redistribui.

2. Ar putea un astfel de scenariu duce la creșterea impozitării pentru a susține sistemul de pensii și de sănătate?

Considerăm că în condițiile unei baze de contribuabili tot mai reduse și a unei populații dependente de protecție socială tot mai mari, presiunea pe bugetele publice va crește. În acest sens, pentru finanțarea sistemelor de pensii și sănătate, statul va fi nevoit să compenseze prin majorarea fiscalității – fie prin creșterea contribuțiilor sociale, fie prin lărgirea bazei de impozitare sau introducerea unor noi taxe.

Scenariul II „Adaptare dureroasă” (realist):

1. Într-un scenariu cu 19 milioane de locuitori sau mai puțin, ce reforme economice ar deveni obligatorii pentru menținerea unui echilibru fiscal și a competitivității economice?

Pentru ca România să urmeze traiectoria scenariului realist este nevoie ca decidenții politici să aibă în vedere implementarea unor reforme economice structurale în materia sistemului de pensii, continuarea procesului de digitalizare a administrației publice, flexibilizarea pieței muncii și implementarea unor politici educaționale aliniate cu nevoile pieței muncii. Menținerea echilibrului fiscal va necesita majorări la nivelul impozitelor directe și indirecte, cu impact negativ asupra competitivității, dar efectele pot fi atenuate prin integrarea pe scară largă a noilor tehnologii, în special a inteligenței artificiale, care poate spori productivitatea și compensa declinul forței de muncă. 

2. Care sunt măsurile ce pot reduce presiunea asupra pieței muncii în condițiile unei scăderi demografice accentuate?

Dacă ne uităm la măsurile care pot reduce presiunea asupra pieței muncii în condițiile unei scăderi demografice accentuate, considerăm ca măsuri eficiente încurajarea creșterii participării forței de muncă subutilizate (femei și tineri NEET – Not in Education, Employment or Training), automatizarea și tehnologizarea în industrie și servicii, migrația controlată a forței de muncă din afara UE, cu politici clare de integrare și introducerea unor stimulente pentru muncă activă și pentru încurajarea natalității.

Scenariul III Redresarea inteligentă (optimist):

1. Din perspectivă economică, cât de realistă este o stabilizare a populației prin politici de repatriere sau stimulare a natalității?

Considerăm că din perspectivă economică este realistă stabilizarea populației prin politici coerente de repatriere și natalitate pe termen lung. În materia politicilor de repatriere ne orientăm către crearea unui mediu economic stabil si atractiv pentru diaspora prin salarii competitive, accesul la infrastructură de calitate și predictibilitatea sistemului legislativ. Dacă ne uităm la stimularea natalității, rezultatele acesteia sunt pe termen lung (anticipăm 15-20 de ani) și necesită implementarea unor politici coerente (de ordin fiscal și social) din punctul de vedere al accesului real la servicii de educație timpurie, facilități fiscale și flexibilitate a condițiilor de muncă pentru părinți.

2. Ce politici economice ar putea transforma România într-un pol de atracție pentru investitori și forță de muncă calificată?

Investitorii străini văd în România un potențial ridicat de a deveni un centru economic regional, dar subliniază că realizarea acestui potențial depinde de voința politică de a implementa reforme structurale și de a asigura un climat economic stabil. Potrivit celei mai recente ediții a Business Sentiment Index publicate de Consiliul Investitorilor Străini (FIC), prioritățile investitorilor includ: politici publice coerente, forță de muncă calificată, infrastructură modernă și digitalizarea administrației publice.  Astfel, politicile economice de atragere a investitorilor și a forței de muncă calificate trebuie să vizeze stabilitatea macroeconomică și legislativă, digitalizarea administrației publice, dezvoltarea de clustere regionale, politici fiscale stimulative și investiții în capitalul uman. Pe lângă acestea, este necesară și integrarea persoanelor din diaspora în economie prin acordarea unor stimulente pentru întoarcere și implementarea unor programe de antreprenoriat și mentorat.

Fără productivitate, nu există creștere

„Proiecțiile oficiale indică o scădere a populației României cu peste 2,5 milioane de persoane până în 2040. Asta înseamnă, în termeni economici, o reducere cu cel puțin 15% a forței de muncă disponibile. Este un declin alarmant, care nu poate rămâne fără consecințe pentru economia națională”, avertizează Valentin Tătaru, economistul-șef al ING Bank România. Cu mai puțini contribuabili și o populație tot mai îmbătrânită, sustenabilitatea finanțelor publice devine o provocare sistemică. „În lipsa unei creșteri semnificative a productivității, România nu va putea menține ritmuri înalte de creștere economică. Iar asta se va reflecta în tot: de la pensii la sănătate, de la investiții la piața muncii.” Pe termen mediu și lung, riscurile se adună: natalitate scăzută, emigrație constantă, îmbătrânirea rapidă a populației active. Aceste fenomene sunt deja vizibile în sectoare esențiale. „Vedem deficite de personal în construcții, în industrie, în transporturi și în horeca. Iar aceste sectoare nu sunt ușor de automatizat – ele depind de forță de muncă reală, prezentă, calificată sau măcar disponibilă.” 

Pe lista celor vulnerabile, economistul-șef al ING Bank include și agricultura – un domeniu în care „se vede clar lipsa unei generații de tineri fermieri” și unde îmbătrânirea actualilor proprietari riscă să fragilizeze complet lanțul de producție. În plus, spune el, „sistemul de sănătate este deja sub presiune, cu personal medical care pleacă în continuare spre alte țări. În contextul în care cererea pentru servicii medicale va crește – și asta este o certitudine demografică – efectul va fi unul critic: cerere mai mare, dar resurse umane insuficiente”. Pe fundal, o altă problemă prinde contur: consumul intern. O populație mai redusă înseamnă automat o bază mai mică de consumatori, iar asta va afecta semnificativ sectoarele de retail și servicii care depind de cererea internă. „Nu putem spera la o economie robustă, dacă ne micșorăm constant baza de consum și de contribuabili.” 

Soluția? Nu e simplă, dar începe cu o recunoaștere a realității: România nu mai are luxul amânărilor. Fără o reformă reală în domenii-cheie – educație, sănătate, fiscalitate și forță de muncă, scăderea demografică nu va face decât să amplifice vulnerabilitățile structurale ale economiei. „Nu e vorba doar despre câți oameni mai suntem, ci despre cât putem produce, cât putem susține și cât putem construi cu acei oameni care rămân. Iar asta presupune o creștere reală a productivității, o integrare eficientă a noilor generații în piața muncii și, poate, o regândire completă a modelului nostru economic.” Viziunea sa personală? „România anului 2040 va fi, cel mai probabil, o țară cu mai puțini oameni, dar cu mult mai multe provocări legate de eficiență, tehnologie și calitatea capitalului uman”, concluzionează Valentin Tătaru. 

În opinia sa, scăderea demografică nu trebuie privită ca o sentință economică, ci ca un semnal de alarmă care cere adaptare rapidă și reforme curajoase. „Dacă vom ști să creștem productivitatea, să integrăm tehnologia în toate sectoarele și să folosim la maximum forța de muncă disponibilă – chiar dacă mai mică numeric – putem menține traiectoria de creștere economică și, poate, chiar să accelerăm convergența către media UE.” Cheia, spune el, nu va fi numărul angajaților, ci competențele acestora. „Cu mai puțini oameni, dar mai bine calificați, România poate rămâne competitivă. E nevoie, însă, de un salt calitativ în educație, de politici fiscale eficiente și de un efort colectiv pentru modernizarea economiei.” În lipsa acestor pași, avertizează el, scăderea populației va deveni un obstacol masiv în calea dezvoltării, pentru că va reduce baza de consum, va pune presiune pe sistemele publice și va limita atracția pentru investiții. „Cel mai probabil scenariu este unul de echilibru fragil: România ar putea avea cu 1–2 milioane de locuitori mai puțin, dar un profil economic mai matur, mai tehnologizat, mai bine integrat în lanțurile globale de valoare. Progresul va depinde nu de cât suntem, ci de cât putem face cu ce avem.” Astfel, viitorul nu este dictat de cifrele demografice în sine, ci de capacitatea României de a transforma o limitare structurală într-un stimul pentru modernizare.

„Mai puțini contribuabili și o populație îmbătrânită înseamnă presiune mai mare pe sistemele de pensii și sănătate și o nevoie imperativă de creștere a productivității pentru a compensa pierderea capitalului uman.”

Valentin Tătaru, economistUL-șef al ING Bank România

Scenariul I „Țara care se golește” (pesimist):

1. Dacă România pierde peste 2 milioane de locuitori până în 2040, cum vedeți impactul asupra pieței muncii, investițiilor și creșterii economice?

Forța de muncă ar fi grav afectată în acest caz care echivalează cu o scădere de aproape 20% a populației active. S-ar accentua deficitul de personal calificat, multe posturi ar rămâne neocupate și s-ar frâna dezvoltarea economică. Creșterea economică ar încetini semnificativ, investitorii ar deveni mai reticenți văzând piața internă contractându-se și costurile cu forța de muncă în creștere, precum și cu nevoia de automatizare pentru a compensa lipsa de muncitori. 

2. Ar putea un astfel de scenariu duce la creșterea impozitării pentru a susține sistemul de pensii și de sănătate?

O asemenea evoluție demografică ar pune o presiune uriașă pe bugetul de pensii și sănătate, care ar trebui finanțate de un număr tot mai mic de contribuabili. În practică, asta s-ar putea traduce prin taxe mai mari ori contribuții suplimentare la asigurările sociale, prin apelarea la soluții precum creșterea vârstei de pensionare și lărgirea bazei de impozitare. O povară fiscală mai mare va avea desigur efecte detrimentale asupra mediului de afaceri și a stimulentelor de a munci în economia formală. 

Scenariul II  „Adaptare dureroasă” (realist):

1. Într-un scenariu cu 19 milioane de locuitori sau mai puțin, ce reforme economice ar deveni obligatorii pentru menținerea unui echilibru fiscal și a competitivității economice?

Cu o populație în jur de 19 milioane sau un pic sub acest prag, România ar fi obligată să accelereze reforme economice structurale pentru a-și păstra echilibrul fiscal, economic și competitivitatea. Prioritatea ar fi desigur sistemul de pensii, prin creșterea graduală a vârstei de pensionare și stimularea economisirii private. În paralel, sunt esențiale măsuri pentru creșterea ratei de participare care este cea mai mică din UE. Acest lucru implică integrarea tinerilor NEET, stimularea inserției femeilor și seniorilor în câmpul muncii și recalificarea celor inactivi. Trebuie de asemenea impulsionată productivitatea prin digitalizare și investițiile în educație pentru că o forță de muncă mai mică să genereze valoare adaugată mai mare.

2. Care sunt măsurile ce pot reduce presiunea asupra pieței muncii în condițiile unei scăderi demografice accentuate?

O soluție imediată este aplicată deja, prin permiterea aducerii de lucrători extra-comunitari. Pe termen mediu, sunt necesare politici de formare și recalificare, precum programe de ucenicie și cursuri de perfecționare care să faciliteze tranziția șomerilor către sectoarele unde există cerere. Stimulente punctuale pentru întoarcerea diasporei sau relocarea internă (de exemplu prime de instalare în zone cu lipsa acută de personal) pot să mai atenueze dezechilibrele regionale de pe piața muncii. Totodată, digitalizarea și automatizarea pot compensa parțial scăderea numărului de angajați. Și desigur, încurajarea flexibilizării muncii (telemunca, part-time) ar putea menține unele persoane în câmpul muncii pentru mai mult timp.

Scenariul III „Redresarea inteligentă” (optimist):

1. Din perspectivă economică, cât de realistă este o stabilizare a populației prin politici de repatriere sau stimulare a natalității?

Stabilizarea populației până în 2040 prin repatriere masivă și/sau stimularea natalității este foarte dificil de realizat. Diaspora numeroasă este o resursă, dar revenirea pe scara largă în țară depinde de îmbunătățirea considerabilă a condițiilor economice și sociale interne. Natalitatea este greu de stimulat semnificativ. Chiar și cu politici pro-familie, rata fertilității (de aproximativ 1,7-1,8) este sub pragul de înlocuire. Repatrierea și imigrația ar putea probabil contribui mai rapid dacă economia devine atractivă. Stabilizarea completă este puțin realistă, însă ritmul declinului poate fi încetinit considerabil.

2. Ce politici economice ar putea transforma România într-un pol de atracție pentru investitori și forță de muncă calificată?

Pe scurt, este nevoie de politici stabile, predictibile și atractive. Un mediu de afaceri predictibil, cu fiscalitate competitivă și birocrație redusă, ar spori încrederea companiilor. Investițiile strategice în infrastructură și educație – finanțate inclusiv prin fondurile europene (PNRR) – trebuie accelerate pentru a crește productivitatea și a crea oportunități în industrii de vârf. Reformele orientate spre inovare și digitalizare ar ajuta la reținerea și atragerea talentelor. Totodată, îmbunătățirea calității vieții (sistem medical, mediu, administrație eficientă) ar convinge mai mulți profesioniști – români din diaspora sau specialiști străini – să își construiască viitorul aici. În esență, transformarea României într-un magnet investițional și de talente cere consecvență în politici și un angajament ferm pentru modernizare, dar beneficiile (investiții mai mari, “creiere” atrase) ar fi substanțiale.