Reportaj: Târgul de dulciuri de la Paris - cum ar trebui să fie deserturile din restaurante

ADRIANA SOHODOLEANU
(CĂLĂTOR PASIONAT, GASTRONOM ÎN TRAINING ȘI ANTREPRENOR, PROPRIETAR AL BOUTIQUE-ULUI ONLINE DE DESERTURI ȘI CADOURI WWW.BISCUIT.RO)

PRIMELE PAGINI DIN BIG BROTHER, DE LIONEL SHRIVER, VORBESC DESPRE MÂNCARE ȘI SATISFACȚIA PE CARE ACEASTA O OFERĂ. Teoria care m-a făcut să aprob și să scriu aceste rânduri spune că mâncarea în sine nu aduce (multă) plăcere. Romanul analizează obezitatea în relație cu responsabilitatea familială și gradul în care aceasta din urma este sau nu utilă și dezirabilă.

Citind cele câteva rânduri prin care personajul își face introducerea construind eșafodajul povestirii sale (despre obezitate și relații de familie) am regăsit verbalizat un gând avut destul de des în ultima vreme. Ceea ce ne face să salivăm se întâmplă de fapt în afara momentului masticării, înainte și după, respectiv anticiparea, ațâțarea papilelor și apoi amintirea experienței. Rememorarea ei amplifică impactul.

ESTE MOTIVUL CARE M-A ADUS LA ACEST TÂRG: vreau să aflu noi tehnici și echipamente prin care experiența pe care o ofer clienților prin deserturile noastre să fie intensă și generatoare de amintiri, anticipări, savurări și iar amintiri – un fel de șarpe care-și înghite coada, o mișcare ciclică nesfârșită, pe care, da, unii ar numi-o dependență. Eu i-aș spune loializare.

Cele șapte hale ale parcului expozițional din Villepinte sunt dedicate unor categorii precum brutărie, artizanal, industrial, școli de gastronomie, concursuri și show-uri. Aici au loc întreceri precum Mondial des arts sucres și Masters de la boulangerie artisanal la care participă concurenți din toată lumea. Tot aici își prezintă expozanții performanțele produselor lor – mașini, utilaje, făinuri sau arome, forme de copt etc. – și o fac tot la fel prin vitrine în care au înregimentat mii de prăjituri pastelate. Privirea îți aleargă către ele, se îmbată cu aromă, se împleticește în decoruri, se lipește, înghite hulpavă tot, cu discriminări minore.

Preț de o oră ești în extaz, dar apoi urmează căderea: privirea, tot ea săraca, se târâie, șchioapătă, își trage pleoapa pavăză și imploră milă. Intervine greața vizuală. Stomacul nu are nimic, nu a gustat nimic. Aici desertul se mănâncă cu ochii, aproape nimic nu se degustă fizic. O binecuvântare. Această supradoză de zahăr a făcut ca în cele patru zile în Paris să mănânc efectiv doar trei deserturi și pe acelea din curiozitate profesională, nu poftă.

În afara târgului, este liniște. Parisul este de data aceasta tăcut, pare că oamenii și mașinile merg în vârful degetelor. Mașini nu prea sunt și când apar nu fac zgomot. Nu sunt silențioase, fantomatic-inexistente, ci doar puține și nu fac zgomot mare, lucru care are de-a face cu nivelul poluării în oraș și încercările guvernului de a-l diminua.

Sâmbătă seara Parisul a fost cuminte, duminică pustiu, iar luni adormit. Doar pe Champs Élysées e o agitație tăcută, turiști mișcându-se ca o turmă spre sau dinspre Arcul de Triumf.

Zgomotul este însă în bistrouri și magazine. Perdele fonice invizibile îl rețin acolo și doar răzleț răzbate câte un murmur. E ciudat, căci nu plutește nimic în aer, nu e o respirație reținută, nici tăcere impusă. Nu te aștepți să izbucnească o furtună sau o gașcă de prieteni să urle „Surpriză!„. Cei care trec pe stradă sunt puțini și normali. Câini nu sunt, iar cerșetorii tac înveliți în saci de dormit, în ușile de la Printemps și Lafayette.

Ziua nu e altfel; în grădinile Tuileries și pe peticele de iarbă paralele cu Champs Élysées oamenii stau descălțați în iarbă. Stau și eu și mă gândesc cât de diferit ne purtăm în vacanțe față de ceea ce suntem acasă.
Mă mai gândesc la cele de la târg și la faptul că în dimineața aceasta la Fauchon (magazin de lux de delicatese) erau 40 de oameni la ora 11; toți aveau coșuri în mână și căutau probabil să refacă stocul de provizii terminate peste weekend.