Reportaj: Țara unde în copilărie se ajungea dacă săpai temeinic pământul de sub picioare.

ADRIANA SOHOLODEANU este călător pasionat, gastronom în training și antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi și cadouri www.biscuit.ro

CE NU SE VEDE ÎN FOTOGRAFII: LIPSA DE MANIERE ȘI EDUCAȚIE PRIMARĂ DIN BEIJING. Acolo mai întâi se urcă în metrou, pe urmă se coboară. Acolo se merge cu tricoul ridicat peste abdomene rubiconde. Acolo doi din cinci bărbați scuipă vârtos pe stradă, iar una din zece femei râgâie. Acolo oamenii par să se spele mai rar și să ignore minime principii de estetică vestimentară sau calitate a textilei în sine.

Acolo oamenii nu vorbesc engleza deloc și nici nu recunosc toponime locale scrise cu caractere latine. Acolo oamenii nu zâmbesc străinilor, îi îmbrâncesc, le trec în față la cozi și îi ignoră fățiș.

Acolo oamenii sunt săraci, vin la oraș dintr-un mediu rural aproape primitiv și prin urmare, din anumite considerente, devine (mai) greu să îi acuzi. Există și oameni bogați, după cum există și oameni educați, doar că pe parcursul celor douăsprezece zile petrecute acolo nu ni s-au intersectat pașii nici în Beijing, nici în Shanghai.

Altceva ce nu se vede în fotografii, o absență atotprezentă care te sufocă, este soarele. În Beijing smogul este atât de puternic încât soarele apare doar când părăsești orașul spre Marele Zid Chinezesc.

Tronsonul Mutiniu se află la circa două ore de capitală și este una din cele mai frumoase (și lungi) părți deschise publicului. Kilometri cu diferențe abrupte de înclinație și dificultate mare; șiruri lungi de trepte la înclinație de peste 60 grade, coline ce-ți scot și ultima fărâmă de energie, suprafețe plane pe care te bucuri să poți merge cu spatele pentru a apela la grupe de mușchi mai odihnite. De la punctul 4 la 27 zidul este refăcut și deschis publicului; priveliștea din punctele înalte este magnifică, cu zidul strecurându-se ca un șarpe mut printre nori și munți în curbe viclene. Secretul succesului în atingerea liniei de final a fost un mooncake cumpărat de la un muzeu; prăjiturile cu acest nume se degustă în timpul festivalului toamnei mijlocii care venerează Luna; sunt rotunde, de circa zece centimetri diametru, doi centimetri înălțime și înmagazinează 1.000 de calorii, datorită umpluturii cu pastă de fasole roșie, semințe de lotus etc.

Se zice că zidul este unul din cele mai mari cimitire umane din lume, lucru care face referire la faptul că nenumărați muncitori epuizați sunt parte din el.

Zidul a fost început de împăratul Qin, comandantul suprem al armatei de terracotă (246-210 î.Hr.), care a unificat fortificații preexistente. Următoarea dinastie, Han, a prelungit zidul până la peste 20.000 km, ca mai apoi dinastia Ming să repare circa 6.400 km din el, în forma în care îl vedem și noi azi. Este construit din piatră de calcar arsă și amidon din orez, argilă, piatră și nisip, care în timp au fost îmbrăcate în valuri de pământ și piatră. Puținii turiști care ating punctul-terminus descoperă că zidul confortabil de 8-10 metri lățime se continuă cu vegetație abundentă ca niște coaste verzi ale unei coame din piatră înguste de niciun metru, ce se pierde răsturnată printre copaci, arbuști și plante. Sticle goale de Captain Morgan și șampanie stau ofrandă depusă de cei care au învins zidul parcurgându-l până la capăt.

Puținii comercianți întâmpină vesel-disperat turiști la fiecare milestone cu apă, bere, Oreos și Hersheys, insistând nu atât să cumperi, cât sa faci o poză cu steagul Chinei. În fiecare zi urcă zidul, cu cât mai departe cu atât mai bine, cărând sarsanaua cu marfă, pentru ca la finalul zilei să facă drumul invers, căci pe acest tronson urcatul și coborâtul se fac prin același punct.

Arhitectura Beijingului îți aduce aminte de bulevardele de tip Victoria Socialismului din București și aiurea – clădiri late, imense și greoaie, cu fațade simple și cumva rigide, respirând și inspirând un aer prăfuit, solemn, retrograd. Prin urmare piața Tienanmen este o piață mare într-un spațiu vast, străjuită de construcții monumentale în stil comunist și vegheată de chipul lui Mao Zedong de pe bannerul agățat pe mausoleul ce-i adăpostește trupul îmbălsămat în coșciug de cristal.

Arhitectura rezidențială înseamnă păduri de zgârie-nori deja perimați ca stil, coșcoviți și respirând sărăcie în ciuda prețurilor astronomice practicate – media de preț a unui metru pătrat poate fi și 3.000 euro. În hutongs – alei înguste din vechi cartiere –  rezidențiale prețurile scad abrupt, la fel ca și înălțimea locuințelor. Mici cuburi din beton, cu latură de maximum 8 metri, fără acoperiș dar cu multe improvizații ce țin loc de mobilier și instrumente utile în gospodărie. Ceea ce se vede înăuntru arată un interes minim pentru confort și curățenie, semănând pentru ochiul occidental cu un șir de garaje-debara construite ilegal în spatele blocului. Atmosfera este însă vie și oamenii par veseli și fără griji – își fac cumpărăturile în cuburile tip magazin sătesc, pedalează pe biciclete ruginite fluierând, copii îmbrăcați sumar se joacă pe marginea străzii – o invenție chineză ingenioasă lasă posteriorul bebelușilor gol complet, cu pantalonași decupați în zona cu pricina promițând micțiune și defecare rapidă oriunde și oricând.

La cel de al doilea obiectiv turistic simbol al Chinei, Orașul Interzis, se ajunge traversând această piață, depășind grupuri mici și mari de turiști chinezi veniți să depună omagiu trupului îmbălsămat și să vadă cum trăia clasa asupritoare, adică fiul cerului și dinastiile imperiale de la Ming la Qing.