Reportaj din fascinanta India

Adriana Sohodoleanu (călător pasionat, doctorand sociologie, fondator cofetarie artizanală online www.biscuit.ro)

Ani de zile am ales să nu merg acolo, ci tot pe lângă: de la mai îndepărtatele Indonezia și Malaiezia, la câțiva pași mai aproape în Vietnam, Laos și Cambogia, și mai recent, la granițe, în China. Parcă încercuiam, dădeam târcoale, amușinam și mă retrăgeam cuminte în călătorii mai puțin zguduitoare din temelii. Procedeam invers decât vânzătorul de cristale al lui Coelho: nu mergeam în India nu datorită vreunei sărăciri goethiene de genul vedi Napoli e poi muori, ci mai degrabă de frica deschiderii unei cutii pline cu durere și compasiune pe care, odată deschisă, nu aș mai putea-o ignora. Și, într-adevăr, deși nu am ales recluziunea într-un ashram, India a fost revelatorie, m-a învățat ceva despre mine, chiar dacă acel ceva nu a fost neapărat frumos, luminos, nu a ușurat conștiința și nici nu a condus la o convertire la o viață ascetică sau filantropică. Dar despre aceasta puțin mai târziu.

De-a lungul timpului, în ciuda obsedantului slogan publicitar „Incredible India”, au existat câteva rețineri majore. Cea mai mică dintre ele era aceea că mă pândește o toxi-infecție alimentară la fiecare dugheană de mâncare pe stradă, pe mine, care am mâncat un rice cake împăturit în frunze de banan de-un copil frumos, sărac și nespălat pe un bac improvizat ce traversa un râu în Laos. Temerea principală ce se culcușise în faldurile minții mele era că oamenii mor de foame la propriu lângă tine. Că își fac nevoile în mijlocul străzii. Că îmi va rămâne sufletul lângă copii înfometați și mame disperate. Că este o sărăcie și o durere palpabilă, pulsând la fiecare pas.

Știți, acele așteptări și stereotipii culturale și rasiale pe care le avem fără să (vrem să) știm și care mă fac să mă gândesc la unul din conceptele dezbătute cu studenții la seminar și anume the tourist gaze elaborat de John Urry. Acesta spune că ajunși la fața locului turiștii așteaptă să găsească, să vadă imaginile pe care le-au consumat deja acasă și pe care le consideră reprezentative, autentice pentru locul vizitat.

Această privire a turistului este un model învățat social de a vedea realitatea, construit vizual și discursiv de mulți profesioniști de-a lungul timpului: poeți, pictori și fotografi, scriitori și bloggeri, producții de la Hollywood, ghizi, consilii locale, experți în turismul heritage, agenți de turism, proprietari de hoteluri, designeri, tour operatori și programe TV de turism etc. Se creează astfel o imagine cu putere de simbol, iar populația locală întărește stereotipurile pe care vizitatorii le au cu privire la cultura locală și încearcă să acționeze în spiritul acestora, pentru a satisface cererea și a câștiga financiar.

Da, în bucata de Indie vizitată de mine, adică New Delhi, Agra, Jaipur, Jodhpur și mai puțin în Kerala-Munnar, Kumily, Kuttanad și Kovalam – cei mai mulți oameni sunt săraci, foarte săraci și foarte murdari. Aici a apărut urâțenia; acesta a fost punctul în care a început să nu îmi mai placă de mine. Unele călătorii fac și asta, te ajută să te cunoști mai bine. Deși mă așteptam ca imaginea de la fața locului să corespundă cu cea fabricată acasă, greșeala a fost că am aplicat într-o primă faza standardele de acasă, cele cu privire la igienă.

I-am luat pe săracii oameni și i-am întins în patul meu de Procust european și am tăiat în carne vie tot ce dădea pe afară: grămezi de bulendre adunate în mijlocul casei, mormane de gunoi în stânga sau dreapta dughene cu carcase de animal proaspăt măcelărit, centimetri de praf pe obiectele propuse spre vânzare. Nu doar excesul a fost judecat; nu au scăpat privirii mele nici lipsurile, cum ar fi serviciile inadmisibile la hoteluri de lanț cu multe stele. Dar aceasta a fost o primă reacție, viscerală, la mizerie. Reformulez așadar: oamenii sunt săraci și needucați și au problemele tipice de sănătate și integrare în societate asociate sărăciei și lipsei de educație.

India nu se reduce însă la atât și ca să vezi dincolo de stratul de mizerie îți trebuie un stomac zdravăn și o minte deschisă. Acum, că am terminat cu ceea ce știe și așteaptă toată lumea de la o relatare despre India, pot trece la ceea ce a fost frumos. Nu voi scrie însă despre Taj Mahal, forturi, istorie sau mitologie decât tangențial, căci despre toate acestea poți citi online exact aceleași lucruri pe care le afli și la fața locului. Cred că acum, astăzi, călătoria înseamnă experiențele simple, de pe stradă, interacțiunile despre care nu scrie pe Wikipedia dar pe care le speculează blogurile de turism.

Fă-ți temele înainte de a ajunge și pune-ți la punct termeni precum Mughal/mogul, căci mai tot ceea ce vei vedea în nordul Indiei păstrează vie amintirea puternicului imperiu fondat în 1526 de Babur (descendent al lui Timur pe linie paternă și al lui Gingis Han pe cea maternă) și cucerit definitiv de britanici în 1858. În New Delhi, printre cele mai importante obiective turistice sunt Qutub Minar – cel mai înalt turn din cărămidă din lume, construit de fondatorul dinastiei mameluce din India, și Humayun Tomb, mausoleu dedicat împăratului mughal Humayun de către soția sa. Fatehpur Sikri, în Agra, Uttar Pradesh este și ea o fostă capitală a imperiului mughal, construită de marele Akbar. Tot în Agra și tot arhitectură mughal este și Taj Mahal, construit de Shah Jehan în memoria soției sale Mumtaz (copleșitor doar când treci de poartă monumentală, văzut deci din depărtare, căci în interior nu sunt decât sarcofage și pereți albi cu modele clasice mughal).

Acceptă că drumuri de cinci kilometri pot dura o oră. Înțelege că praful este parte integrantă din viață și că nimic nu e ca acasă pe acest front. Ciulește urechile și concentrează‑te bine când vrei să înțelegi engleza pseudoghizilor binevoitori de la muzee-fort și nu te mira când, după zeci de asigurări că nu vrea bani, la final ți se va cere să vizitezi magazinul de suveniruri al familiei.

Că India este o țară a contrastelor o știe toată lumea. Este un clișeu care acoperă subcontinentul și pe care îl trăiești în nenumărate și neînchipuite moduri. Da, te aștepți (și te bucuri ca un copil) că fostele palate opulente sunt convertite în hoteluri și au ușieri cu mustăți învârtite meșter în adevăratul spirit Rajahstani. Da, știi că te va copleși grandoarea clădirilor mughal și că Taj Mahal demonstrează până unde putea ajunge un împărat văduv ce dispunea de mii de supuși fără nimic de făcut. Dar te miră canalele de televiziune ce proiectează o lume la ani-lumină de ce vezi pe stradă. Te bulversează dezvoltările urbane noi, precum Gurgaon de lângă New Delhi – o enclavă SF cu sediile unor multinaționale de prim rang, devenită în timp zona cool de luat masa și hang out. Te năucește cu calmul ei neindian zona de backwaters din Kerala, unde poți închiria un house-boat cu echipaj și aluneca lin pe ape liniștite, printre vegetație și păsări de baltă – citești, meditezi, scrii, mănânci și o iei de la capăt (bucătarul de pe barcă gătește dumnezeiește și curat).

Sunt zeci de locuri, lucruri și povești care ți se întâmplă în India. Oamenii vând te miri ce și repară orice la margine de drum. Trebuie să înțelegi că în India copiii nu beneficiază de alocație, iar pensie primesc doar anumiți funcționari ai statului, nu toți și nu cei din sfera privată. Este unul din primele lucruri care îți vor explica fenomenul copiiilor și bătrânilor care vând sau cerșesc pe străzi. Vacile rumegă plastic și praf alene pe mijloc de stradă. Autoricșe ca zvârluge pe trei roți ridică praf în valuri-valuri; mai toate au afișat pe spate mesaje care informează că acel taxi respectă femeile. 

Camioanele sunt foarte iubite de șoferii lor, mai mult ca soțiile ar spune unii, împodobite fiind cu zeci de ghirlande înflorate și claxonând cu melodii la fel de colorate ca picturile de pe cabină. Vânzători de fructe și chipsuri de fel și chip stau pe margine de drum. Distanțe de nici două sute kilometri se parcurg într-o zi mai degrabă decât câteva ore. Se circulă pe multe benzi cu viteză mică și uneori nu se sfiește nimeni să meargă pe contrasens dacă posibilitatea unui U-turn e departe. Familii întregi se urcă pe scuter pentru distanțe considerabile, de multe ori fără cască protectoare. Accidente se întâmplă des, dar viața merge mai departe. Drumurile sunt destul de bune, însă mașinile-s prea multe și față de alte locuri similare, cum era de exemplu Siria în 2009, nu sunt zgâriate considerabil. Semnele de circulație sunt opționale, în frunte cu semaforul.