Reportaj din China: clasa muncitoare luptă pe frontul relansării economice

Redeschiderea economiei Chinei a fost la fel de brutală ca închiderea ei pentru stoparea răspândirii pandemiei. Revenirea are acum diferite forme…și arome. Într-un mic orășel chinez, ieșirea din criză are gust de sos de ardei iute.

Mirosul, sărat și înțepător, străbate străzile proaspăt pavate de lângă fabrica atât de nouă încât strălucește, scrie The New York Times. Fabrica este deținută de o companie numită Laoganma, care face un sos picant de chili și soia renumit în toată China pentru puterea sa de seducție gustativă. În plină pandemie globală, când locurile de muncă ale clasei muncitoare din întreaga lume sunt amenințate cu dispariția, aromele care ies din fabrică sunt un semn al oportunității. De când s-a deschis, în martie, când China era încă sub stăpânirea pandemiei de Covid-19, uzina are probleme în a găsi suficienți operatori de utilaje sau tehnicieni de control al calității.

Acum, muncitorii se adună la Changmingzhen, un oraș agricol până nu demult liniștit, înconjurat de munți verzi și orezării, din care tinerii au fugit pentru locuri de muncă mai bune în altă parte. Changmingzhen este o dovadă a revigorării uimitoare post-coronavirus a Chinei – una alimentată de forța de lucru calificată a fabricilor și șantierelor de construcții din țară. Cu puține excepții, restul lumii rămâne într-o stare de boală cauzată de pandemie. Însă economia chineză nu doar că avansează, dar o face și într-un ritm superior celui de dinainte de criză.

Seara, după ce își termină lucrul, muncitorii bine plătiți inundă tarabele din apropiere căutând tăiței tăiați manual, banane și mandarine. Compania de familie plătește lucrătorilor săi din producție până la 1.200 de dolari pe lună. „Nu este rău pentru muncitorii de vârsta noastră”, spune angajata Wang Mingyan. Femeia în vârstă de 50 de ani a povestit că a primit un apartament în care stă fără chirie, mese gratuite la cantină și alte beneficii, întrucât Laoganma concurează cu alte companii pentru forța de muncă. Meniul nu este întotdeauna pe placul ei, dar acesta este un preț mic de plătit. „Când ești departe de casă”, a spus doamna Wang, care s-a mutat din orașul ei natal la mai mult de două ore distanță, „nu poți decât să îți umpli stomacul”.

China a înghețat o economie de 15.000 de miliarde de dolari în februarie anul trecut. A folosit forța brută pentru a izola orașele și provinciile și a bloca oamenii în carantină.

Guvernul de la Beijing a apelat la același set de instrumente contondente pentru a repune economia în funcțiune. A ordonat fabricilor să se redeschidă și băncilor administrate de stat să ofere credite. Companiile de stat au fost forțate să-și reia activitatea. Acum, economia sprintează înainte. Subvențiile guvernamentale alimentează noi rute feroviare și construirea de noi fabrici.

O companie de stat, care se vrea un viitor concurent al Boeing și Airbus, spune că va investi 3 miliarde de dolari în 22 de proiecte mari de construcții. Implicarea guvernului face ca renașterea Chinei să aibă în centru muncitorul. Pârghiile statului sunt cele mai eficiente atunci când vine vorba de repornirea fabricilor mari sau a proiectelor mari de construcții. Guvernul se concentrează de mult timp pe a mulțumi clasa muncitoare de teama genului de turbulențe sociale care au răsturnat politicile în Statele Unite și Europa. Beijingul rezolvă însă mai greu alte probleme.

Mulți consumatori rămân prevăzători, iar tendința poate pune stăpânire pe și mai mulți pe măsură ce virusul începe să reapară în câteva orașe. Economia chineză încă se bazează mai mult pe producerea de bunuri decât pe inovație și servicii. 

Legiunile de absolvenți de facultate găsesc încă greu locuri de muncă mulțumitoare. La aproximativ 50 de km în sus pe autostrada din Changmingzhen, în capitala provinciei, Guiyang, Laoganma a promovat angajări cu panouri înalte de trei metri la un târg de locuri de muncă local. Însă genul de muncă oferit nu-i prea atrage pe tineri. „Puteți găsi de lucru dacă căutați, dar pur și simplu nu va fi ce v-ați imaginat”, a spus Grace Cai, specialist în managementul turismului la o universitate din Guiyang. „Și nu va fi acel post spre care să vă îmbie inima sau care să vă ajute să vă atingeți obiectivul. „Doamna Cai a efectuat un stagiu în toamna anului trecut, lucrând pe un post de chelneriță într-un restaurant de hotel. Se chinuie să-și găsească un loc de muncă cu normă întreagă. „Acum sunt prea mulți studenți”, a spus ea, „și din cauza pandemiei chiar nu este ușor să-ți găsești de muncă”. 

Însă se prea poate ca sătenii din Changmingzhen să nu fie de acord. Provincia Guizhou, din sud-vestul Chinei, este un loc care în urmă cu cinci ani a fost atât de sărac încât a devenit o țintă pentru campania anti-sărăcie a Chinei. 

Chiar și înainte de izbucnirea pandemiei, autoritățile se străduiau să pună la lucru toată forța de muncă disponibilă. Guvernul tocmai a terminat de construit o autostradă modernă și o linie de tren de foarte mare viteză care leagă Guizhou de o provincie vecină. Laoganma și alte companii s-au grăbit să profite. Orașul este înțesat de muncitori din construcții care ridică apartamente pentru muncitori noi. „Nicio fabrică nu are suficienți muncitori – localnicii au fost recrutați toți”, a spus Zhou Xin, un fost fermier care a renunțat la culturile sale de orez pentru ca Laoganma să-și poată construi fabrica. Propria sa fiică a studiat la Shanghai și a rămas să lucreze la o companie de design industrial. Acum, el conduce un mic restaurant peste drum de fabrică și încă pescuiește într-un râu din apropiere. Îl supără un singur lucru: zgomotul și șuieratul constant al fabricii. 

„Nu contează dacă te obișnuiești cu acel sunet”, a spus el. „Sunt miliarde de yuani investiți aici.” Fabrica ar fi trebuit să se deschidă în februarie. Însă a venit pandemia. Străzile s-au golit. Locuitorii au ridicat baricade la intrările în oraș, verificând temperatura tuturor. Un amestec de frică și camaraderie a ținut practic pe toată lumea acasă timp de șase săptămâni, oamenii trăind cu porumb, cartofi și verdeață din grădinile din spatele caselor. Yang Xiaozhen are un restaurant în Changmingzhen pe care-l conduce alături de părinții ei, cerând 1,50 de dolari pentru o farfurie de colțunași. A venit pandemia și au închis.

Părinții ei n-au mai ieșit din casă. Nici doamna Yang nu s-a mai aventurat afară. „Am încercat să fim prudenți”, a spus ea, „pentru că noi, chinezii, suntem cu siguranță foarte uniți și foarte atenți.” Însă virusul nu a lovit niciodată Changmingzhen. Până la sfârșitul lunii februarie, cu economia încă oprită, oficialii locali și managerii de la Laoganma au trecut la acțiune. Autoritățile din vecinătate au primit ordin să găsească șomeri care să muncească în fabrică. Muncitorii municipali au fost folosiți pentru a finaliza drumurile din apropiere, iar aceasta n-a fost o treabă ușoară. Chiar și grădinarii s-au grăbit să planteze rânduri de puieți în gardul fabricii.

Wen Wei a fost unul dintre primii muncitori. Aduce condimente la linia de producție și câștigă 620 de dolari pe lună. Soțul ei, care prăjește ardeiul iute, câștigă 1.200 de dolari pe lună. Pachetul oferit de Laoganma i-a atras către Changmingzhen. Conținea un apartament gratuit pentru ei și cei doi copii ai lor și mese gratuite la cantina companiei. Ei plătesc doar pentru apă și electricitate. „În alte locuri nu poți găsi un salariu atât de mare”, a spus ea. La câteva blocuri la sud de fabrica Laoganma, Zhu Haihua este șofer de camion pentru o fabrică de oțel care produce turnuri pentru turbine eoliene. Salariul său lunar de 2.300 de dolari nu include mâncare sau locuință. Banii ar reprezenta abia jumătate din cât câștigă în medie un șofer american de camion. Dar acești bani înseamnă mult mai mult într-un sat de munte din China. 

Activitatea frenetică din construcții din ultimii ani și reglementările permisive de zonare au produs o abundență de apartamente recent construite. Acest lucru îi permite domnului Zhu să închirieze un apartament cu trei dormitoare pentru doar 175 de dolari pe lună. „Chiria aici este foarte mică”, a spus el. Deocamdată, zgomotul utilajelor și al construcțiilor îneacă mai tot timpul cântecele păsărilor din arțarii chinezești din jurul orașului.

Dar semnele slăbiciunii nu au dispărut complet. Afacerile restaurantului doamnei Yang nu și-au revenit pe deplin. În timp ce fabrica Laoganma continuă să pompeze aroma de condimente în aer, proiectele de construcții asistate de guvern ar putea să nu mai dureze mult timp. Echipele de muncitori de la linia de cale ferată de mare viteză se duc tot mai departe de sat. Se întorc mai rar pentru a-și cheltui banii. Cai Liuzhong, proprietarul unui magazin de articole de foraj de lângă restaurantul doamnei Yang, se pregătește să urmeze lucrările spre următorul oraș în plină expansiune. „Pur și simplu unde se duce ea, mergem și noi”, a spus el. Yang Faxue, un client obișnuit al restaurantului, este încrezător că va avea întotdeauna de lucru. Muncitorul în construcții în vârstă de 36 de ani este pe drumuri de două decenii, părăsindu-și casa pentru a lucra la început în marele oraș Nanjing. Soția sa – și, în cele din urmă, cei trei copii ai lor – au rămas acasă. Yang a fost încântat să-și găsească un loc de muncă în Changmingzhen, mai aproape de casă. Muncește la două ore de condus de familie. Și munca abia dacă s-a oprit în timpul pandemiei. „Casele trebuie construite orice-ar fi”, a spus el. „Munca este muncă”.