Reportaj: Cât de dulce sau acră poate fi o mușcătură din cel mai mare măr din lume

Frank Sinatra îmi răsuna în căști la ora șapte dimineața pe Aeroportul Otopeni. Mă uitam lung la panoul cu zboruri care îmi spunea că am ajuns cu o oră și jumătate înainte de decolare. Credeam, poate, că la aeroport sunt mai aproape cu zece kilometri de destinația finală. Ne despărțeau însă mai bine de 14 ore, 7.600 de kilometri, două zboruri (din care unul transatlantic), o escală de trei ore la Londra, o carte și circa douăzeci de minute de somn.

Timpul refuza să alerge așa cum voiam eu, așa că mi-am ocupat timpul cu Ali și Nino, personajele cărții cu același nume scrise de Kurban Said (pseudonim al unui scriitor despre care se crede că ar fi ucrainean). Nici povestea de dragoste ce se conturează în jurul unui musulman și al unei creștine și nici informațiile despre cultură, război și tradiții nu au reușit să mă facă să uit că sunt în drum spre orașul care nu doarme niciodată. Poate de-asta nu am reușit nici eu să adorm în avion așa cum fac de obicei. Am furat abia 20 de minute dintr-un total de zece ore de zbor.

Am recuperat însă la întoarcere, când am dormit tot zborul până la Londra (cu o pauză de zece minute pentru masă), obosită fiind de nimeni altul decât de New York, oraș care de-a lungul anilor a primit nume și nume, de la Marele Măr (Big Apple), orașul care nu doarme niciodată, capitala lumii, Gotham sau Metropolis. Trebuie să recunosc însă că cel mai mult mi-a plăcut cum suna „Centrul universului„ (The Center of the Universe). I se potrivește ca o mănușă, cred eu acum. În centrul universului nu am simțit nici diferența de fus orar, nici durere de picioare (după circa 12 ore de mers continuu în fiecare zi), nici foame și nici sete. Orașul mi-a ținut loc și de masă și de casă.

Odată ajunsă din nou pe tărâm american (mai fusesem o dată pe coasta de vest), am ieșit din aeroport să simt aerul de New York. „Miroase a New York„, am spus, deși trebuie să recunosc că nu cred că era un miros deosebit, ci doar aerul parfumat de entuziasmul meu.

Au apărut celebrele taxiuri galbene, cu plăcuțe de înmatriculare pe care scria mare și citeț New York. Am făcut o primă poză să am dovada că am ajuns, chiar am ajuns în centrul universului. Zeci de taxiuri au venit, s-au umplut și au plecat până să vină și rândul meu care așteptam cuminte la o coadă de câteva zeci de persoane. Călătoria cu taxiul cred că e ceva fără de care nu se poate, la fel cum e și cea cu metroul. Taxiul nu zboară și metroul nu atinge viteza luminii, însă ambele călătorii fac parte din experiența New Yorkului.

Pe listă aș mai adăuga cel puțin o vizită sus în Empire State Building (de preferat noaptea și după ce ai văzut încă o dată „An affair to remember„), o plimbare prin Central Park, o după amiază „pierdută„ la The MET între Degas, Renoir și Van Gogh, un spectacol pe Broadway și o călătorie la sau pe lângă Statuia Libertății. Lista mea e însă nesfârșită și poate include de la plăcințele tradiționale din China Town la o plimbare pe Madison Avenue.

„Pe Madison Avenue nu îți permiți nici să iei masa, dar să îți iei o casă„, îmi spunea un localnic, designer vestimentar care s-a oprit „de bună voie și nesilit de nimeni„ pe stradă pentru a mă ajuta cu câteva „ponturi„. Păream probabil (deși nu eram) pierdută cu harta în mână.