Regele sensului unic. Povestea de zece milioane de euro pe an a lui Radu Spirea

“Fabrica înseamnă multe hale. O oră ne plimbăm să facem fotografii. Sunt două hectare”, spunea în debutul interviului Radu Spirea, șeful Vesta Investment, în biroul său din Otopeni, situat în vecinătatea centurii de ocolire a Bucureștiului. Afacerea sa a început în 1994, după câțiva ani în care a lucrat ca inginer de transporturi la întreprinderea de căi ferate. Spune că Revoluția l-a prins “exact așa cum trebuie”, la numai 27 de ani, întrucât nu apucase să “prindă rădăcini” în sistemul de stat: “Nu eram însurat, nu aveam copii, eram pe banii mei”. Vorbește despre sine ca fiind la acea vreme un tip studios, care terminase și a doua facultate – administrație publică – și a început și ASE, însă vremurile nu i-au permis să ducă la capăt studiile.

“Fără să am nimic în cap am renunțat la slujba mea și, plăcându-mi istoria, am simțit că e momentul să fac ceva pentru că orice schimbare de sistem e o ocazie unică”, rememorează Spirea. Tatăl său l-a acuzat de inconștiență după ce a renunțat la postul de șef serviciu în cadrul CFR, unul bine plătit, dar tânărul a început să înoate în oportunitățile de atunci. A început cu un business de papetărie și mai apoi cu unul de transporturi. Avea un unchi în Belgia prin care reușea să aducă produsele în țară pe care mai apoi le comercializa, iar ulterior și-a cumpărat două camioane cu care transporta mărfuri pentru diferiți agenți economici – “o afacere care a mers binișor vreo doi ani”.

Își amintește de întâlnirea cu un partener de afaceri străin care i-a spus că în momentul în care ajungi în România cu mașina, venind din vestul Europei, țara se scufundă în întuneric, dată fiind starea precară a șoselelor de la începutul anilor 1990 și așa i-a venit ideea dezvoltării unei afaceri. Pe seama unui împrumut de 150.000 de dolari contractat în 1994 de la un cunoscut, devenit și acționar majoritar în business, împrumut pe care avea să-l plătească scump ulterior, a demarat afacerea Vesta. “Multă lume își cumpărase după Revoluție camioane și remorci pe care le țineau în fața porții. Fiind nesemnalizate, erau kamikaze”, spune Spirea, cu trimitere la un studiu realizat cu șeful Poliției Rutiere de la acea vreme. După în primul an în care s-a introdus obligația de a se monta panouri reflectorizante în partea din spate a acelor vehicule, numărul de coliziuni s-a redus semnificativ. Spirea a înțeles mai bine modul în care semnalizarea rutieră funcționează după ce a mers în Germania la un producător similar celui pe care avea să-l dezvolte mai apoi în România.

A început cu doi muncitori, iar afacerea a crescut constant de la an la an în țara în care indicatoarele și marcajele rutiere lipseau sau erau de multă vreme ieșite din uz. Trei ani mai târziu ajunsese deja la 40-50 de angajați și a simțit nevoia să-și răscumpere societatea de la partenerul de afaceri, motiv pentru care a plătit 721.000 de dolari – sumă pe care și-o amintește cu exactitate pentru că “am plătit cu toți banii pe care îi aveam la acea vreme și am rămas fără niciun leu”. Spune că a fost mai ușor după ce a rămas singur, însă abia după doi ani, dat fiind că a rămas decapitalizat și a trebuit să facă față businessului cu buzunarele goale. Ulterior a început planul de investiții, mai exact să cumpere halele situate lângă podul de la Otopeni peste centura Bucureștiului: “Mi-am dat seama încă din 1994 că este o zonă excelentă: are acces concomitent la DN1, la centură, am cale ferată, aeroportul e la doi pași și sunt și aproape de ieșirea din țară, iar spațiul de producție este excepțional”. Cumpărarea terenurilor s-a întins pe aproape zece ani, ultimele contracte de vânzare-cumpărare fiind semnate în 2006.

Managerul recunoaște că își făcuse planuri mari legate de creșterea businessului său odată cu anii 2004 și 2007, aderarea la NATO și, respectiv, la Uniunea Europeană, când lucrurile începuseră “ușor, ușor” să meargă. Practic, din 2006, Spirea remarcă un elan al proiectelor de infrastructură, ceea ce l-a determinat să ajungă astăzi la aproape 200 de angajați. Mentalitățile sunt însă greu de schimbat. La capitolul marcaje rutiere, nu e preferată vopseaua care durează doi-trei ani, care costă cam 20 de euro per metru pătrat, însă și astăzi e preferată cea de patru euro, care durează doar câteva luni. 60% din marcajele existente în prezent sunt din cele care rezistă puțin.

Deși a avut mulți ani dificili în afacerea Vesta, Radu Spirea spune că anul 2012 e de departe cel mai greu an cu care s-a întâlnit vreodată.