Recolta care ne încurcă

Povestea mea, lipsită de tablou săptămâna aceasta, începe pe blogul lui Bill Gates, care publica la începutul lunii iulie lista cărților sale de vacanță. Pentru interesați – bănuiesc că sunt – iată-le: “The World Until Yesterday: What Can We Learn from Traditional Societies?” de Jared Diamond; “The Box: How the Shipping Container Made the World Smaller and the World Economy Bigger”, de Marc Levinson, “However Long the Night: Molly Melching’s Journey to Help Millions of African Women and Girls”, de Aimee Molloy; “How Children Succeed: Grit, Curiosity, and the Hidden Power of Character” de Paul Tough, “Japan’s Dietary Transition and Its Impacts (Food, Health, and the Environment)”, de Vaclav Smil și Kazuhiko Kobayashi; “Made in the USA: The Rise and Retreat of American Manufacturing” de Vaclav Smil; “Whistling Vivaldi: How Stereotypes Affect Us and What We Can Do (Issues of Our Time)” de Claude Steele; “Patriot and Assassin” de Robert Cook. În listă veți remarca apariția lui Vaclav Smil în lista de autori, de două ori.

Cei de la publicația Quartz s-au întrebat cine este necunoscutul Vaclav Smil, care îl pasionează atâta pe Gates, și au scris despre el; este un profesor universitar canadian pasionat de o sumedenie de probleme și tendințe la nivel global, și mai ales de relația dintre om și natură. Iar în recenzia pe care Gates o face cărții lui Smil “Harvesting the Biosphere” am descoperit unul dintre puținele grafice “uau” pe care le-am văzut în ultima vreme. O sa vi-l povestesc: este vorba despre evoluția cantității de biomasă produsă pe planetă în ultimii 2000 de ani și a procentului destinat omenirii – lemn, cereale, vegetale pentru creșterea animalelor sau pentru materii prime. În urmă cu 2.000 de ani, biosfera producea 200 de gigatone de masă, și omenirea, 200 de milioane de suflete, se mulțumea cu 0,2% din cantitate. În anul 1000 productivitatea biosferei scădea la 180 de gigatone, iar recolta omenirii, 300 de milioane de persoane, creștea la 0,5%. În 1900 biosfera producea doar 130 de gigatone de masă, iar omenirea (1,6 miliarde de doameni) recolta

4 procente. În 2013 producția biomasei este la jumătate din ce era în urmă cu 2000 de ani, cele 7 miliarde de oameni folosind deja 17% din cele 110 gigatone. Dacă sunteți o persoană întreagă la mințile capului, numerele astea ar trebui să vă îngrijoreze: este vorba despre ce și cum consumăm și cu ce costuri pentru noi, pentru copiii noștri și pentru nepoții noștri.

Trec acum la recolta acestui an, socotită a fi record și la noi, și aiurea: FAO estimează că producția mondială de cereale ar urma să crească cu 7,2% în 2013/2014, comparativ cu anul anterior, până la nivelul record de 2,479 de miliarde tone, în timp ce producția mondială de grâu se va ridica la 704 milioane tone, în creștere cu 6,8% comparativ cu anul trecut și totodată cel mai ridicat nivel din istorie. La noi e la fel, nu insist.

Dar, dacă trecem de tonul victorios, putem privi graficul alăturat, care arată evoluția producției de cereale pe cap de locuitor și prognozele pentru următoarea perioadă. Este luat dintr-un studiu al University of California și vă poate oferi un motiv bun să exclamați “uau”. Și să vă gândiți din nou la ce și cum consumăm și cu ce costuri pentru noi, pentru copiii noștri și pentru nepoții noștri.

Să ne întoarcem la pirandele politicii. Agricultura românească a fost, ani și ani de zile, o vacă de muls și un sprijin pentru PIB-ul neaoș. Mă gândesc că strategia națională pentru agricultură, pe care președintele o supune în prezent dezbaterii publice, ar trebui să înceapă cu cifrele de care pomenesc mai sus, ca să așezăm lucrurile într-un context mai clar, mai puternic. Ca să vedem cât și cum cântăresc cele peste un milion de hectare de teren rămase pârloagă în fiecare an al ultimului deceniu și care înseamnă pierderi de peste un miliard de euro pe an în producție agricolă. Despre cât de necesară ar fi o instituție de stat care să controleze piața și prețurile, pentru că, în condițiile unei recolte mondiale bune, cerealele românești nu mai valorează așa mult, iar producătorii sunt lipsiți de mijloace de a influența piața, așa cum este puternicul FranceAgriMer, o entitate de stat care își trage rădăcinile din organizații de supraveghere și susținere a pieței cerealelor înființate încă din 1936.

O recoltă mare înseamnă o grămadă de bătaie de cap, mașini pe câmp, transport, oameni, depozitare și păstrare, negocieri. Așa că, decât o recoltă mare, mai bine un import sănătos, cu marje triple, nu? Iar din când în când ne săltăm poalele costumelor scumpe, să pară că facem ceva.