Reacții la nenorocire

Mă gândesc că Hillary Clinton o fi știind ce vorbește atunci când recomandă bancherilor europeni să nu mai finanțeze terorismul – a făcut-o într-un speech ținut la Stanford zilele trecute. De la un anume punct încolo mă despart de logica doamnei candidat la președinția Statelor Unite, care susține un soi de echilibru între libertățile civile și limitările din zona internetului și a comunicațiilor promovate de autorități sau servicii de securitate. Libertatea este ceva ce poți avea sau nu poți avea, nu există o abordare de genul „libertate, da!, dar…“, nu există libertate cu „dar“. Și nu cred că Hillary Clinton s-a referit la singura măsură, devenită publică din zona financiar bancară, menită să limiteze terorismul, și mă refer aici la scoaterea de pe piață a bancnotei de 500 de euro.

Mă mai gândesc că și președintele turc, altfel nu un campion al democrației, are un cât de dreptate când spune că unul din teroriștii din Bruxelles a fost arestat în Turcia în 2015, apoi extrădat în Belgia și că Turcia a avertizat autoritățile locale de apucăturile individului, dar acestea nu au luat măsuri; sau, dacă au luat măsuri, acestea nu au avut efect.
Mă gândesc că la fel de multă dreptate are și Jamie Smith, fost agent al CIA, autor al cărții  „Gray Work: Confessions of an American Paramilitary Spy“, care scrie într-un articol cât de simplu este pentru orice terorist să ajungă din nordul Africii în Europa, fără să fie în pericol să se înece cu supraaglomeratele bărci ale refugiaților ce se îndreaptă spre Grecia sau Italia și fără să se bălăcească în noroaiele din Macedonia sau să se rupă în garduri de sârmă ghimpată.

Mă gândesc că forța (Hillary Clinton spune că ISIS trebuie înfrântă și că nu se poate negocia cu ei) s-ar putea dovedi neputincioasă. Spun asta privind la: unu, rezultatele luptelor pe care varii armate le poartă cu Statul Islamic de o bună bucată de vreme, doi, rezultatele unui deceniu de conflict în Afganistan, și trei, la un grafic al deceselor survenite din cauza terorismului în vestul Europei, grafic care ilustrează acest text. Campionii deceselor sunt Marea Britanie, între 1970 și 1998, în urma atentatelor IRA. Urmează Spania, unde au acționat în anii ’80 și ’90 organizațiile separatiste basce. Forța nu a însemnat nimic în rezolvarea acestor conflicte; la reducerea lor a contribuit mai degrabă un amestec de politică, economie și diplomație. Poate că o astfel de rețetă ar funcționa, sau poate nu, și în cazul ISIS.

În cele din urmă mă văd nevoit să spun că atentatele au fost și sunt imputabile 100% serviciilor secrete, de oriunde ar fi acestea. Nu detaliez, au fost o sumedenie de analiști care au spus asta în ultima vreme și poate că serviciile ar trebui să își mute focusul de la pescuitul cu năvodul la pescuitul cu undița, al peștilor mari. Altfel vom avea abordări a la Liviu Dragnea: „Avem obligația să asigurăm pentru statul român capacitate investigativă, să nu fie știrbită deloc, instituțiile abilitate ale statului să aibă capacitatea să protejeze cetățenii români împotriva riscurilor teroriste….șamd“. În două decenii și jumătate de presă am învățat că orice „instituție abilitată“ se va preocupa în România întâi de propriile interese și jocuri, de culise, de putere sau de influență și abia pe urmă își va folosi „capacitatea investigativă“, dacă mai rămâne, pentru „cetățenii români“. Iar la nivel de lider european s-a manifestat un soi de nepăsare pe care au grefat elemente de marketing – vă amintiți falsa manifestație a liderilor europeni după Paris? Și dacă nu se rezolvă de la sine, dăm niște bani și poate scăpăm așa (cazul așa-zisei înțelegeri cu Turcia în problema refugiaților).

Am întâlnit la profesorul de științe politice Marvin Folkertsma ideea de neo-leninism, un concept care cred că ni se potrivește acum. Concret, leninismul s-a dezvoltat într-o perioadă în care legitimitatea politică era asociată cu un soi de expertiză care venea dintr-o iluzorie posesie de cunoștințe superioare, expertiză asumată de liderii politici și susținută orbește de trepădușii acestora. Puritatea ideologiei și menținerea dominației politice a așa-zisei elite erau țeluri în fața cărora alegerile, opinia publică, constituția, legile, principiile democratice sau opoziția politică nu reprezentau nimic. Dacă grefăm peste asta un conflict pe fundamente religioase, obținem doar nenorocire.