Răsari și Strălucește. Între îndemn și povară

Pentru mine, Menajeria de sticlă este metafora existenței omului pe pământ, dansul său printre oameni, cu oameni și zborul printre amintiri. Cu cât mai grațios dansul, mai elegant, cu atât mai capabil omul să potențeze relațiile în timp cu oamenii, să le crească și să construiască amintiri frumoase și memorabile cu și despre ei. Acest dans este explorat în prezent pe două dintre scenele bucureștene.

Se făcea că era o zi obișnuită de vineri, final de saptămână și aveam un chef teribil să ies în oraș. Mai mereu mi-e drag să ies seara cu câte o prietenă, iubitul sau copilul. Și mai mereu îmi doresc să fie și cu ceva deștept, nu doar cu restaurant și discuții de final de zi sau săptămână. Așa că deschid ca de obicei oferta culturală online și consult calendarul zilei. Îmi cad ochii pe bijuteria lui Tennessee Williams: „Menajeria de sticlă“: Stupoare. Confuzie. Dilemă. Piesa se joacă în aceeași zi, la aceeași oră pe două scene diferite: la Point Art Hub (str. Eremia Grigorescu nr. 10) și la Teatrul Mic, sala Studio (str. Gabroveni nr. 57). Eu ce aleg? Distribuție bună și colo și colo. Și pentru că nu îmi place să dau cu banul, întotdeauna găsesc argumente care să încline balanța spre o opțiune sau alta. Acum, îmi doream să fie ceva mai special, diferit; să fie și ceva cultural și un pic de voie-bună și un dulce dichisit, poate o limonadă fistichie. Așa că am luat bilete pentru producția POINT, pentru că acolo e un loc cu o magie aparte. Au la etaj sala de spectacole, la parter un bistro cu o bucătărie cochetă și afară, gradină cu terasă încălzită pentru vicioși. Meniul nu e stufos, însă orice ai comanda, vei fi plăcut surprins atât de savoare, cât și de platingul foarte artistic. Eu sunt înnebunită după creme bruléeul lor mai-mult-ca-perfect, care vine decorat cu una sau două panseluțe vesele, pe care eu de fiecare dată le mănânc. La Teatrul Mic n-ai restaurant, dar ai tot Centrul Vechi la dispoziție să-ți alegi după spectacol. Revenind la teatru, n-am ales doar Point, ci am luat bilete și pentru producția de la Teatrul Mic, ce urma să se joace peste trei săptămâni din nou. Și mi-am propus ceva destul de dificil: să scriu o cronică despre ambele, cu accent pe elementele care m-au impresionat în fiecare dintre ele, căci nu se pune problema de a judeca în vreun fel interpretarea și abordarea scenică și regizorală sau cheia în care fiecare dintre regizori a citit textul lui Williams.

La Point, regia e semnată de Alexandra Penciuc. În distribuție: Emil Măndănac (Tom), Ilinca Hărnuț (Amanda), Cătălina Moga (Laura) și Mihai Smarandache (Jim). La Teatrul Mic, proiectul e coordonat de Gelu Colceag și Liliana Pană, iar în distribuție îi regăsiți pe Liliana Pană (Amanda), Tudor Istodor (Jim), Alexandru Voicu/Andrei Seușan (dublă distribuție pentru rolul lui Tom) și Silvana Mihai/Irina Rădulescu (dublă distribuție pentru rolul Laurei). 

Mie îmi place în mod extraordinar dramaturgia lui T. Williams, pentru că omul ăsta știe să creioneze personaje într-un fel unic: din nimic, ia niște oameni simpli, le pune niște monologuri în glas, niște dialoguri pe buze și boom! Explodează tragicul psihologic în creierii tăi.

Acțiunea se petrece în America anilor ’30, într-un apartament modest dintr-un cartier supraaglomerat, unde locuiesc o mamă – Amanda Wingfield – și cei doi copii adulți: Tom și Laura. Pe cei trei, îi vizitează la un moment dat Jim, un fost coleg de școală al copiilor, o iubire tainică nemărturisită și neconsumată a Laurei din liceu, actualmente coleg la job cu Tom dar și potențial pretendent la mâna sfioasă a Laurei, așa cum tot visează mama ei.

Alexandra Penciuc a ales în spectacolul de la Point să îngroape toate amintirile din familia Wingfield (câmp de aripi) într-un coșciug de cristal, care domină scena de la început și până la sfârșitul piesei. Abordarea ei este modernistă, decorul minimalist și costumele simbolice: Tom și Jim poartă costume negre, slim fit, iar Laura poartă o rochie albă, decorată cu o crinolină scheletică. Doar Amanda este viu colorată. 

Amanda e genul de mamă histrionică, nostalgic-pierdută printre propriile amintiri din tinerețea ei glorioasă, când era curtată de zeci de pretendenți și hidra realității crunte, ce gâlgâie în mediocritatea unei existențe banale, de femeie părăsită de bărbat, ce apasă cu sete singura pedală ce pare ca ar duce-o înainte: cea a dragostei și ultraprotecției materne, care de altfel, îi asfixiază și sleiește pe copiii deveniți adulți.

În spectacolul de la Teatrul Mic avem un decor ce răspunde recomandărilor autorului. Personajele poartă hainele vremurilor de atunci, cu excepția Laurei, care pare atemporală, transcedentală și metafizică într-un sarafan bleu pal. Eu am văzut reprezentația în care rolul Laurei a fost jucat de Silvana Mihai, iar în pielea lui Tom a încăput mănușă Alexandru Voicu.

Dacă aș avea o superputere, aș face cumva un spectacol în care aș îmbina cele două regii, iar în scena dialogului Laura-Jim i-aș pune să joace pe Silvana Mihai, așa cum este rolul exprimat la Teatrul Mic (atemporală, transcedentală și metafizică) și pe Mihai Smarandache, așa cum este în producția de la Point: contemporan, elegant, talentat, seducător și înscris la un training de dezvoltare personală (în loc de oratorie, așa cum este în textul original).

Mintea mea foarte jucăușă a făcut rapid un colaj între cele două producții, extrăgând esența personajelor, suprapunând decorurile și amestecând muzica lor.

Prețul unui bilet la Teatrul Mic este de 50 de lei, 20 de lei pentru elevi, studenți și seniori. Puteți vedea spectacolul pe 22 mai, de la ora 19:00. Credit Foto: Bogdan Catargiu

Descrie-mi te rog, în câteva fraze cum îl vezi tu pe Jim? l-am întrebat pe Mihai Smarandache, care m-a impresionat prin jocul său bogat în rolul lui Jim.

„Jim al meu e genul de om, cum spun eglezii who wears his heart on his sleeve. În română, ar fi își poartă inima în palme, dar nu-mi place cum sună, pentru ca a ține inima în palme, îmi dă o altă senzație și altă atitudine. Mi se pare foarte diferit cineva care umblă cu mâinile ocupate, pline de inima sa mare și o arată și o oferă tuturor și parcă ăsta e singurul său scop, față de cineva care „wears it on his sleeve“ și merge în continuare prin viață și își vede de treabă. Inima celui de-al doilea este într-adevăr expusă, dar nu este scopul și focusul său, așa cum e în cazul celui din expresia/traducerea românească. Jim e un băiat talentat dar leneș. Un om căruia viața i-a dat, dar nu i-a băgat și în traistă. Un bărbat pe care viața l-a răsfățat în tinerețe și care a ajuns să se piardă pe sine, în timp, din cauza asta. Din cauză că a avut multe de trăit, a ajuns la un moment dat – moment pe care îl vedem în punerea noastră în scenă – să nu mai știe neparat ce vrea și încotro se îndreaptă. Are amintiri, care deși sunt ale sale, câteodată par străine, pentru că pe vremea aia, când s-au format amintirile, parcă nu era prezent în viața lui. Este un om cu intenții în general, bune. Nu este un om rău, dar poate fi răutăcios; și îi pare rău după. Este o persoană care de-a lungul vieții nu a știut să-și gestioneze sentimentele și mereu a ajuns să fie copleșit de ele, motiv pentru care mereu fuge din loc în loc, doar ca să dea peste același fel de întâmplări; pentru că de fapt, el fuge de el însuși și cu cât fuge mai mult, cu atât ajunge să se întâlnească cu sine mai des”, mi-a răspuns Mihai, dintr-o suflare.

Dar Mihai îl duce pe Jim într-o altă dimensiune. Mihai improvizează, cântă (și o face excelent), suflă peste Jim un aer proaspăt și îl aduce în contemporaneitate. Jim este acum prietenul meu și al tău. Este acel prieten înțelept, înzestrat cu o putere de analiză psihologică, cu o inteligență emoțională exacerbată, cu suflet mărinimos, care se uită la tine și îți spune franc, dar delicat totuși, că ai o problemă de lucrat în ecuația personală și anume, cu stima și încrederea de sine. Asta face cu Laura, între o gumă de mestecat și un pahar de vin. Asta face și cu Tom, la o țigară, pe balcon.

Descrie-mi, te rog, în câteva fraze, cum o vezi tu pe Laura? am întrebat-o pe Silvana, copleșită fiind de cum a reușit s-o interpreteze pe Laura. Laura nu are multe replici în piesa lui Williams, însă Silvana reușește să spună multe prin tăcere, prin expresia ochilor albaștri și triști, dar foarte vii, prin alura fragilă a propriei ființe, împrumutată personajului dramatic.

„Laura iubește și admiră tot ce este în jurul ei, chiar dacă de multe ori simte că nu înțelege lumea. De aceea, preferă să privească totul de la distanță, ca printr-un geam, ca să nu molipsească pe nimeni cu nepriceperea ei. Nu vrea să supere pe nimeni, nu vrea să deranjeze, îi place să asculte. Este luminoasă, chiar dacă gândește despre ea că este stricată sau defectă” – mi-a răspuns enigmatic Silvana, adăugând îndemnul pentru cititori la lectura textului și vizionarea spectacolului.

Laura este în lumea ei, construită de ea pentru ea. Colecționează bibelouri, viniluri și cărți, care i-au devenit prieteni. Singurii prieteni, căci printre oameni nu se simte în largul ei. Laura este însuși inorogul de porțelan din colecția ei, pe care o iubește și o îngrijește atât de mult. Menajerie, cum o numește mama ei. Laura e unică, diferită, sensibilă, prețioasă și fragilă. Autorul i-a pus peste aceste multe calități un mic defect, o infirmitate fizică minoră, care o copleșește psihic în timp.

Spectacol Teatrul Mic; Credit Foto: Bogdan Catargiu

Care e pentru tine metafora Menajeriei de sticlă, Mihai?

„Pentru mine cheia citirii e în replica lui Tom: totul e o amintire. Despre asta am vorbit noi în montarea de la Point. E despre ce înseamnă să-ți amintești. Câtă putere au asupra ta amintirile. De fiecare dată când iți amintești ceva, mai adaugi puțin la poveste, ca să poți trăi cu ce s-a întâmplat sau o lași așa cum era? Dacă nu iți amintești ceva înseamnă că nu s-a întâmplat? Poți să trăiești doar rememorând anumite momente plăcute și refuzând vehement să-ți faci amintiri noi de frica să nu dispară cumva cele vechi? În jurul genului ăstora de întrebări se învârt, mai mult sau mai puțin, fiecare în felul său, toate personajele din piesă. Jim la sfârșit, după întâlnirea cu Laura spune: să știi că eu chiar îmi aduc aminte! E o scuză și în același timp o amenințare. Este și ceea ce îl ține în loc și nu îl lasă să se arunce în viață cu totul, dar și ceea ce îl ține pe linia de plutire. Pentru Jim, amintirile au ajuns un fel de rău necesar.” îmi explică Mihai Smarandache exposeul producției pe care o domină, ca expresie și joc actoricesc.

Silvana, pentru tine, ce reprezinta menajeria de sticlă?

„Pentru mine, menajeria de sticlă este o amintire care ia o formă diferită în funcție de cel ce o atinge. Ca orice amintire, ea locuiește în inima și în afara timpului, pentru că timpul este cea mai mare distanță dintre două locuri. Îmi este greu să explic rațional și nici nu aș forța asta.”

Am ales să vorbesc doar despre Laura și Jim în mod special, pentru că sunt personajele care dansează cel mai frumos și pe covorul roșu al iubirii, fără de care casa vieții este pustie și bântuită de fantome reci.

Însă replica mea preferată din întreaga piesă este frecvent rostită de Amanda, preponderent dimineața și îi este adresată lui Tom. „Răsari și strălucește!” îi spune adesea, cu scopul de a-l responsabiliza în viață. Așa cum soarele răsare și strălucește, exact așa și Amanda își dorește pentru copilul său. Să fie luminos asemenea astrului central, în jurul căruia gravitează toate planetele sistemului solar. Dar evident, mama are propria ei viziune asupra sistemului solar, care, ca de obicei în viață, nu corespunde neapărat cu viziunea lui copilului. Pentru Tom sistemul solar e guvernat de libertatea spiritului, de poezie, de cunoaștere, diametral opus față de cum îl vede Amanda: ancorat în „meandrele concretului”, cu o situație socială stabilă, un job bine plătit, om de casă, care să poată întreține familia.

Dar replica e genială per se, căci face referire în același timp și la diamantul existent în oameni, care au datoria de a șlefui piatra grunjoasă a egoului până la esența strălucitoare a sinelui. Și la piatra filosofală pe care înțelepții o caută de-a lungul vieții, dar care se transformă adesea în bolovanul lui Sisif, mereu urcat pe culme, dar niciodată proptit sub strălucire.

 Pe Silvana Mihai o puteți vedea în mai multe spectacole la Teatrul Mic, unde este angajată (eu am văzut-o în „Lecția” lui Eugen Ionesco, regia Radu Iacoban și „Legături primejdioase” după Christopher Hampton, regia Cristi Juncu), iar la Teatrul Național București în „Fetița Soldat”, de Mihaela Michailov – un one woman show pe care îl împarte cu colega sa, Cristina Juncu.

Pe Mihai Smarandache îl puteți vedea în mai multe spectacole la Teatrul Odeon, unde este angajat. Cele mai noi spectacole în care joacă: „Rebarbor”, regia Alexandru Dabija și „Cabaret”, regia Răzvan Mazilu.

Georgiana Gheorghe este colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru