Putin se întoarce de unde nu a plecat niciodată

Iubiți Rusia? i-a întrebat Vladimir Putin pe muncitorii strânși la marele miting de campanie de pe stadionul Lujniki, ridicându-și ochii de pe foile de pe care le recitase poemul “Borodino” al lui Lermontov, un text patriotic de bază pentru orice școlar rus.

Prim-ministrul candidat la președinție i-a chemat pe susținători la luptă contra unui inamic simbolic, identificabil fie cu protestatarii contra regimului Medvedev-Putin, împinși de la spate de agenții Vestului, fie cu Vestul însuși care ar încerca să-i impună Rusiei voința sa. “Bătălia Rusiei continuă, iar izbânda va fi a noastră!”, le-a promis premierul susținătorilor săi, unind simbolic ideea de victorie în alegeri cu cea de victorie a Rusiei contra oricui ar amenința-o.

Mitingul a fost organizat, tot simbolic, de 23 februarie, Ziua Apărătorului Patriei și fosta Zi a Armatei Roșii. Iar răspunsul a fost pe măsură: unul dintre cele mai cunoscute bloguri rusești, drugoi.livejournal.com, a publicat un lung șir de poze de la mitingul festiv, unde pe pancarte se puteau citi lozinci de la “Volodia, cu tine o să câștigăm!” sau “Putin – o Rusie puternică!” până la “Poporul pentru Putin – Putin pentru popor!” și “Lui Putin – da! Șvonderilor portocalii – nu!” (aluzie la adepții locali ai unei mișcări din seria revoluțiilor portocalii ale Estului, orchestrate de occidentali, Șvonder fiind un personaj al lui Bulgakov din “Inimă de câine”, prototip al “idiotului util” oportunist).

Abundența de simboluri și aluzii nu trebuie să mire, într-o lume politică unde bătălia electorală s-a dus mai curând pe redutele simbolice ale internetului, folosit atât ca loc de dezbatere a teoriilor de către opoziție, de lansare a unui ocean de caricaturi și filmulețe anti-Putin și de mobilizare a demonstrațiilor moscovite, cât și ca platformă de lansare a noilor talente politice: unul dintre potențialii candidați la președinție, Aleksei Navalnîi, este blogger și a devenit cunoscut ca opozant virtual al administrației de la Kremlin. Analiștii occidentali au tratat demonstrațiile din Piața Triumfalnaia, care au contestat rezultatul alegerilor parlamentare din 4 decembrie, ca pe un eveniment cu totul neobișnuit, epocal, de tip “piața Tahrir” și de natură să vestească o schimbare profundă în politica rusească; în realitate, ele nu erau nici primele din ultimii 11 ani, nici nu imitau mișcări de protest convocate prin internet în alte părți ale lumii și nici nu erau suficient de puternice ca să impresioneze puterea. Aceeași ostilitate față de regim o aveau și sutele de protestatari care s-au strâns la înmormântarea Annei Politkovskaia, în 2006, sau miile de oameni participanți la Marșul Celor care nu sunt de acord, din 2007, reprimat brutal, asta ca să folosim numai două exemple.

Numai că pe atunci nu-i băga prea multă lume în seamă în afara granițelor Rusiei, sau dacă îi băga în seamă, era de obicei cu concluzia că opoziția nu e destul de tare ca să creeze o alternativă politică reală. Nici acum nu este: ultimul sondaj de opinie, al institutului independent Levada, l-a dat pe Putin ca favorit în alegerile prezidențiale din 4 martie cu 63-66% din voturi, ușor sub procentele înregistrate de Medvedev la alegerile din 2008 (70%) și de Putin însuși în 2004 (71%). Iar dintre ceilalți candidați, trei sunt “candidați de serviciu”, foști prezidențiabili (Serghei Mironov – stânga moderată, Ghenadi Ziuganov – comunist, Vladimir Jirinovski – dreapta naționalistă), iar al patrulea e Mihail Prohorov – independent, miliardar intrat în cursă ca posibil “iepure” al lui Putin; niciunul nu-i cotat cu mai mult de 5-10% din voturi. Și atunci de unde entuziasmul cel nou în fața protestelor rusești?