Puncte de (dez)interes turistic în județul Constanța

Adriana Sohodoleanu (călător pasionat, gastronom în training și antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi și cadouri www.biscuit.ro)

Călătorul ce se abate de la ruta Seimeni-Vlad Țepeș și urmează drumul ondulat, ajunge la cetate pe neașteptate, coborându-și ochii spre zidurile ei uimit de coexistența bicicletelor sprijinite de gardul gospodăriilor de peste drum.

Merită să tragi mașina undeva lângă un gard și să te plimbi singur printre ziduri. Nu există ghid, doar o tablă tipărită la intrare. Miroase a fân și iarbă coaptă de soare, fire scurte îți gâdilă degetele printre sandale, și pașii bâiguie tăcuți prin ziduri. Dunărea își vede de treabă curgând obosită sub tăpșanul strategic pe care a fost cocoțat castrul. Prin 2011 o măicuță blândă de la biserica din apropiere spunea că pe insula dintre ape mergeau studenți în tabără. La sfârșitul acesta de vară peisajul era tăcut, moleșit de un soare ploios.

Nu îți dai seama de mare lucru și nici imaginația nu te ajută. Spațiile îngrădite de ziduri sunt destul de mari pentru a le putea identifica drept locuințe, dar destul de mici pentru a te putea gândi la spații publice tipice castrelor romane menite să protejeze granița danubiană a imperiului.

Înțelegi însă repede că stai în fața unei victorii duble: romanii au reușit să construiască ceva durabil, românii să ignore la fel de durabil. Între vizitele din 2011 și 2014 nimic nu pare să se fi schimbat pe acolo în afară de anotimpuri.

Dacă șerpuiești pe drum înainte, printre sălcii pitice și stupi de albine, lăsând pe stânga dava căzută și dizgrația ministerului de resort, la vreo șase kilometri înspre Hârșova te oprești în comuna Topalu, poate cea mai bogată din România, căci acolo Dinu și nevasta lui Sevasta, niște învățători inimoși, au deschis prima școală din sat, fără să știe unde va duce dragostea lor pentru educație și cultură. În 1960, fiul lor Gheorghe, medic în București, a ales să doneze statului român colecția sa de artă, cu condiția creării unui muzeu în Topalu, purtând numele părinților lui.

Colecția Dinu și Sevastița Vintilă numără circa 228 de piese, în mare parte picturi, semnate de Grigorescu, Tonitza, Francisc Șirato, Octav Băncilă, Corneliu Baba, Constatin Piliuță și alții. Sculpturile sunt de mică dimensiune, ieșite din mângâierile unui Paciurea, Ion Jalea și Oscar Han, cel care a realizat și bustul ce străjuie mormântul donatorului, plasat în curtea casei părintești devenite școală și apoi muzeu.

Pentru vizitator colecția poate fi copleșitoare. Carele cu boi ale lui Grigorescu, copiii lui Tonitza, peticarul și evreul lui Băncilă, himera apelor lui Paciurea – toate acestea puse împreună, în săli ce aliniază sacadat nume grele ale artei românești, ar trebui să sufoce vizitatorul și așa nepregătit de intrarea modestă în muzeu; cumva însă peste operă se imprimă liniște și doar ochii și respirația trădează încărcătura din aer. Privirea e rapid marcată de pereții unei săli de 8 x 2 metri pătrați tapetate cu lucrările lui Grigorescu, nelăsată să își revină din surpriză, căci Tonitza privește cu ochi rotunzi în camera următoare. Mirarea se ține lanț și deși ar trebui să te fi obișnuit deja, te miri încontinuu cu fiecare nou perete, cu fiecare nou nume de artist român de calibru.

Lucrările sunt atent alese și devine rapid evident faptul că multe au în comun zona de sud a țării, Dobrogea, așa cum era timpul vieții pictorilor ce au imortalizat-o: Mangalia, Balcicul și portrete de turci și tătăroaice, geamii și copii cu bostani, sate dobrogene și naturi moarte cu flori, pești și fructe solare, promontorii. E o sărbătorire a sufletului oriental de la malul mării, a exotismului caselor văruite în alb și albăstriu, a liniei bine definite din sprânceana unei tinere tătăroaice, a luminii mai presus de toate, așa cum se reflectă și transcende prin arhitectura clădirilor și a sufletelor.

Observând perioada în care au trăit artiștii expuși la Topalu te gândești că acela a fost fără doar și poate timpul de aur al picturii românești, sfârșit de secol nouăsprezece până ușor după jumătatea secolului douăzeci. Gândul că acest medic plămădit de doi învățători de țară a putut pune laolaltă lucrări ale celor mai bine cotați pictori români apasă greu. Colecționar și prieten al acestora, medicul Gheorghe Vintilă a avut probabil o viață bogată în frumusețe; istoria precizează doar că nu a fost căsătorit, iar doamna muzeograf (custode al muzeului încă din 1968) ne spune blând că medicul pensionat, devenit director al muzeului de artă din Constanța, a murit singur și sărac, nouăsprezece ani după donarea colecției, iar înmormântarea a fost suportată financiar de colectivul muzeului.

Emoția pe care reușesc să o transmită unele lucrări este adusă cu picioarele pe pământ instant la un calcul sumar al valorii de piață a exponatelor. Un muzeu cât o școală sătească, o comoară artistică imposibil de evaluat, încasări de nici o sută de lei pe zi. O excursie de șase ore pentru zile mai întunecate sau turiști pentru care plaja nu e suficientă. Un obiectiv turistic absent din circuitele turistice și ele inexistente pentru Dobrogea. La fel ca vechiul castru roman.