Prețul intrării mulțimii la guvernare

Nu o să mă lansez în analize științifice sau altele de soiul acesta, dar trebuie să spun că îmi place, la modul fundamental, dezghețul societății și modul în care au ales să se manifeste cele mai antagoniste două categorii – hipsterii bucureșteni și nevoiașii vasluieni. Sunt un om al istorioarelor, așa că o să povestesc una, înainte de orice. Este vorba de explozia navetei spațiale Challenger din ianuarie 1986. Lansată puțin înainte de prânz, naveta a explodat la 74 de secunde de la decolare, iar primele vești au ajuns la bursă la numai 8 minute de la explozie (amintiți-vă, nu exista internet, Google sau rețele sociale, televizorul era rege!). Bursa s-a regăsit destul de repede după surpriza accidentului, a ținut un moment de reculegere și apoi a început nebunia: investitorii s-au repezit să vândă acțiunile celor patru mari companii implicate în construcția vehiculului spațial – Rockwell (naveta în sine), Lockheed (asistența la sol), Martin Marietta (rezervorul extern) și Morton Thiokol (propulsoarele adiționale).

Acțiunile primelor trei companii au scăzut în 20 de minute cu trei până la șase procente, în timp ce titlurile Thiokol s-au prăbușit atât de rău, iar numărul vânzătorilor a fost atât de mare, încât bursa a suspendat pentru o oră tranzacționarea acțiunilor. La finalul zilei, primii trei înregistrau căderi de doar trei procente, în timp de acțiunile Morton Thiokol valorau cu 12% mai puțin. Ce s-a întâmplat? Mulțimea jucătorilor la bursă, fără vreun ajutor extern și fără informații precise, a identificat în doar câteva minute vinovatul pentru prăbușirea navetei; oficial, au trebuit șase luni pentru ca o comisie special formată să ajungă la aceeași concluzie – inelele de etanșare ale propulsoarelor suplimentare s-au fisurat și au făcut posibilă explozia. Acesta este unul din multele mistere care țin de inteligența mulțimilor. Ce v-am spus, vor observa unii, contrastează cu psihologia mulțimilor așa cum a descris-o Gustav Le Bon. Le dau dreptate, dar cred că astăzi, sau, mă rog, în epoca modernă, avem de-a face cu mulțimi diferite de nemulțumiții revoluției franceze, cei studiați de Le Bon. Grație noilor tehnologii, grație circulației mult mai facile, a cărților și a răspândirii facile a ideilor, mulțimile pot fi mult mai înțelepte decât credem.

Așa că guvernanții și nu numai ei vor trebui, de acum înainte, să ia în calcul ceva ce au ignorat ani și ani de-a rândul – reacția mulțimii și modul instinctiv cum aceasta poate, dacă este bine condusă, să identifice problema și, eventual, să o rezolve. Fundamental, este un lucru de care societatea românească are mare nevoie: rolul sporit al comunității locale și reducerea dependenței de București. Localnicii pot decide dacă un proiect sau altul este în interesul lor; localnicii, precizez, și nu consilieri sau oficiali de la județ, prefectură sau primărie, coruptibili cu toții. Și nu trebuie să uităm niciodată că Le Bon are, totuși, porția lui de dreptate.

O paranteză de final: o să mă fac, totuși, că n-am văzut pancartele sătenilor, frumos imprimate la tipografie specializată, cu fonturi și culori multiple, care contrastau oarecum cu foile A3, scrise de mână, ale bucureștenilor.

Și mai adaug un tablou de Claude Monet cu hamali descărcând cărbune; nu e vorba aici numai de bla-bla-ul cu diviziunea muncii sau cea socială, ci și de îngustimea metaforică a punților suspendate pe care pășesc oamenii și de alura lor obosită. Un soi de portativ unde oamenii sunt notele unui cântec trist, tocmai pentru că stau atât de departe unii de ceilalți.