Prețul artei la români

Românul este jenat să intre într-un spațiu cultural expozițional„, spune designerul Alexandru Ghilduș,  profesor în cadrul  Facultății de Arte a Universității din București și fondator al casei de licitație Goldart, mai cunoscut pentru monumentul „Glorie Eternă Eroilor și Revoluției Române din Decembrie 1989„, aflat în apropierea Muzeului Național de Artă al României. În atelierul lui Ghilduș de pe strada Puțul cu Plopi sunt aduse lucrări de la un târg internațional organizat la Frankfurt, unde au fost recent expuse: „Ai grijă, că alea nu sunt picioarele, este vârful„ – le spune el mai în glumă, mai în serios celor care ajută la transport – dar „vezi că am și o sticlă cu vin acolo primită cadou, să nu mi-o așezi invers„.

Designerul a definit atitudinea de jenă a românului în fața artei în urma unui experiment pe care l-a făcut la o expoziție în tinerețe. A observat atunci că oamenii care intrau în galerie, în momentul în care aveau privirea atrasă de un obiect, se uitau imediat în spate, în căutarea de confirmări: „Nu suntem pregătiți să dialogăm la acest nivel. Poate ne pricepem în momentul ăsta la sandale, la rochii, la pantaloni, dar la artă nu„.

Piața românească a ajuns la o valoare de circa 25 de milioane de euro, în care sunt incluse atât vânzările din licitațiile publice, de aproximativ 14,6 milioane de euro, cât și cele private, organizate de galeriile de artă sau de cunoscători din domeniu. Valoarea este mică, dacă ne gândim că un singur tablou al lui Picasso sau al lui Andy Warhol depășesc 100 de milioane de euro. Ghilduș pune acestă diferență pe seama distanței dintre momentul zero al pieței de artă autohtone față de cea occidentală: creațiile străine au beneficiat de o prezență pe piață în sistemul licitațiilor începând cu anii 1800, în România acestea au apărut abia în 1990. De unde și diferența observată de artist: „Dacă la noi vorbim de un preț mediu de 100.000 de euro pentru o lucrare, depășit ocazional, în Ungaria media este de un milion de euro, iar în Occident de milioane de euro„.

Casa de licitații Goldart, condusă de soția artistului, Luminița Ghilduș, dar la organizarea căreia  participă toți membrii familiei – fiul, designer, și fiica, studentă la istorie universală a artei, a vândut anul trecut de aproximativ 1,5 milioane de euro. Valoarea este în creștere cu circa 100.000 de euro față de anul precedent și înseamnă o sporire a numărului de lucrări vândute la mai mult de 800. Ghilduș a intrat pe piața de artă în 1996, printr-o galerie particulară, iar casa de licitație a fost deschisă în 2002. De atunci și până în prezent, a observat că există „un interes 100% pentru arta veche și 0% pentru cea contemporană„.

Oamenii preferă acum artiști precum Grigorescu, Tonitza, Pallady sau Pătrașcu, pictori care fac parte dintr-o perioadă prosperă economic și cultural: „Cumpărătorii veneau direct în atelierele artiștilor, erau oameni cu bani, formați datorită călătoriilor în străinătate și care știau ce înseamnă investiția în artă„. Ghilduș spune că în anii ‘30 prețurile nu erau foarte mari, România era apropiată ca imagine Germaniei și Franței, iar tinerii studiau în străinătate și cumpărau lucrări de artă și de acolo, dar și din țară.

Era o societate „a liberei circulații și a liberei gândiri, situații oferite în primul rând de nivelul economic de dezvoltare la care România ajunsese„. Dacă în 1938 puteam să ne comparăm cu ceilalți europeni, „acum trecem printr-o perioadă frumoasă pentru artă începută în 2002-2004, dar care este redusă comparativ cu restul lumii„. Publicul pieței de artă este alcătuit, potrivit designerului, din oameni care sunt iubitori de artă și investesc „când pot și cât pot„, purtători de mesaje pentru o  a doua categorie, oamenii cu bani care au înțeles ce înseamnă arta de la ei sau de la casele de licitații, dar și investitori, majoritatea deveniți colecționari. În timp ce iubitorii de frumos își permit să cheltuiască până la 5.000 de euro pentru un obiect de artă, investitorii ajung uneori la recorduri de sute de mii de euro. În topul vânzărilor Goldart se află Ștefan Luchian, cu 100.000 de euro pentru un tablou, Nicolae Tonitza, cu 46.000 de euro, Nicolae Vermont, cu 32.000 de euro sau Gheorge Petrașcu, cu 30.000 de euro.

Numărul investitorilor în artă a crescut în 2008, odată cu prăbușirea altor piețe: „Când investițiile în terenuri și în imobiliare au scăzut,  arta a început să ocupe un loc important în viziunea investițională a celui cu bani„. Poate fi asemănată cu o bursă, dar în cazul pieței de artă, „brokerii pot fi negustorii, intermediarii, casele de licitație, galeriile, prietenii. Credibilitatea lor nu se bazează doar pe istețime financiară, dar și pe calitatea artistică a celui care povățuiește„.