Povestea Spicul - cum a ajuns unul dintre cele mai vechi și puternice branduri românești aproape de faliment

TOT CE FACE ACUM ILIE GHEORGHE este să țină fabrica în regim de avarie și să spere că la ușă îi va bate un investitor pentru a-l ajuta să revină în liga mare a industriei lângă nume grele precum Dinel Boromiz (Boromir) sau George Frâncu (Vel Pitar) ori să îi dea șansa să își măsoare puterile cu lupi tineri precum Cătălin Grigoriu (Pambac).

Aventura lui Ilie Gheorghe în industria alimentară a început înainte de 1990, atunci când lucra pentru o companie de stat care producea lapte într-o fabrică în Pantelimon, unde acum funcționează un hipermarket Cora. A simțit destul de devreme că vrea să o ia pe drumul antreprenoriatului, dar neînțelegerile cu cei care conduceau fabrica de lapte l-au făcut să înceapă un business de la zero alături de un partener.

„Pe mine către industria pâinii m-a deturnat soția, care era de profesie brutar, a zis că îmi ajunge atâta lapte, să trec și la pâine. În 1991 am pus pe picioare o făbricuță de pâine împreună cu un partener, se făceau bani mulți pe vremea aceea, aveam în plan să facem și sucuri, pentru că așa era moda atunci„, își începe Ilie Gheorghe povestea. Prima încercare pe cont propriu în afaceri s-a încheiat nefericit, după mai multe neînțelegeri cu partenerul său. Ambițiile sale pentru a reuși pe cont propriu cu un business în industria alimentară l-au purtat însă în curtea fabricii Spicul, care la începutul anilor 1990 era deținută de stat.

“AM FOST PRIMUL CARE A DEPUS DOSARUL PENTRU PRIVATIZARE ÎN 1993 ȘI DOI ANI MAI TÂRZIU AM REUȘIT SĂ CUMPĂR FABRICA. Îmi amintesc că am dat șase milioane de dolari la acel moment, cu bani de la bancă, erau niște dobânzi foarte bune oferite pentru privatizări. Am avut și eu niște bani, dar grosul sumei a venit de la bancă, am plătit creditul în zece ani.”

În primii ani în fotoliul de director general și în poziția de acționar majoritar al Spicul, omul de afaceri spune că nu s-a grăbit să devină milionar, ci a investit aproape tot profitul în creșterea capacității și diversificarea producției. „Nu am făcut niciodată un milion, tot profitul s-a dus în investiții, mi-a rămas și mie de un pachet de biscuiți, cum se spune. Îmi amintesc că era o perioadă în care montam cuptor după cuptor în fabrică.”

În urmă cu 10-12 ani tot businessul se făcea pe cash, iar studiile de piață erau doar un concept care abia apărea în discursurile oamenilor de afaceri. Ilie Gheorghe are și acum într-unul din dulapurile din biroul său o agendă în care a ținut, până în 2007, evidența producției zilnice din fabrica sa, o adevărată fișă de parcurs cu date care acum au fost înlocuite de rapoartele furnizate de marile case de cercetare de piață. „Aici este toată istoria Spicul. Făceam 3.200-3.500 de tone de pâine proaspătă pe lună. Aveam o cotă de piață de 20-25% în București și de câteva procente la nivel de țară, cu toate că erau fabrici mai mari decât a mea în provincie.”

DEȘI BUSINESSUL SĂU ERA DEJA AȘEZAT ÎN PIAȚĂ, iar afacerea era în plină dezvoltare, la începutul anilor 2000 omul de afaceri subliniază că și-a dat seama că fabrica nu are niciun viitor, fiind plină ochi de echipamente construite cu mult înainte de 1990, ce erau înghesuite într-o clădire construită în perioada interbelică.

Brutăria de la subsolul clădirii se inunda la prima ploaie, spațiul devenea insuficient pentru a găzdui toate utilajele și angajații, iar producția era oprită periodic pentru lucrări de consolidare a clădirii. „Făceam în moară făină pe stoc, ca să pot opri moara pentru lucrări de consolidare. Mă temeam să nu cadă cu tot cu clădire.”