Povestea lui Louis Renault, unul dintre pionierii industriei auto

Petrecea ore în șir lucrând cu motoare vechi Panhard în garajul casei și a construit prima mașină în 1898, după ce a angajat doi muncitori pentru a-l ajuta să facă modificările necesare la motoare mai vechi. A numit mașina Voiturette și a primit 13 oferte ferme de cumpărare. Văzând potențialul comercial al invenției sale, i-a cooptat în afacere pe frații săi Marcel și Fernand, și au pus bazele companiei Renault Frères în 1899.

Frații lui administrau afacerea, iar Louis Renault se ocupa de design și de manufactura mașinilor, însă la scurt timp a rămas fără sprijin, pentru că Marcel a murit într-un accident de mașină, iar Fernand s-a retras din motive de sănătate. La începutul Primului Război Mondial, Renault a propus ca fabricile de mașini să producă arme de 75 mm, folosind presa hidraulică, moda-litate mai ieftină decât operațiunile cu strungul. Carcasele erau însă predispuse la explozii. Peste 600 de arme de 75 mm au fost distruse în explozii premature în 1915, iar cei care le foloseau au fost uciși sau răniți. Dar Louis Renault a fost decorat cu Marea Cruce a Legiungii de Onoare datorită contribuțiilor aduse cu fabricile sale în perioada războiului.

Acestea au produs în masă în 1919 tancul Renault FT-17. În perioada dintre răz-boaie, Renaul s-a ocupat de extinderea rapidă a companiei în timp ce făcea designul pentru noi invenții, din care mare parte sunt folosite și astăzi: amortizoarele de șocuri hidraulice, frâna cu tambur, aprinderea cu gaz comprimat, aparatul de taxare. În 1938, Renault l-a vizitat pe Adolf Hitler, iar până în 1939 a devenit un furnizor important pentru armata franceză.

La întoarcerea sa din SUA, unde fusese trimis pentru a solicita tancuri, a găsit în țară armistițiul germano-francez în urma căruia a fost forțat să colaboreze cu germanii, pentru care a produs peste 34.000 de vehicule în patru ani. În perioada nazistă de ocupare a Franței compania se afla sub controlul germanilor, iar Renault a devenit nepopular printre membrii rezistenței franceze.

Fabricile sale au fost  bombardate de britanici în martie 1942. Trei săptămâni după eliberarea Franței din 1944, Renault s-a predat și a fost acuzat de colaborare industrială cu armata germană. Industriașul a negat că firma lui ar fi primit 12 milioane de dolari de la germani pentru materiale de război declarând că a menținut uzina deschisă pentru a-i împiedica pe naziști să-i ia materialele și echipamentele și să păstreze locurile de muncă ale muncitorilor.

A fost închis în închisoarea Fresenes, fiind grav bolnav în acea perioadă, iar mai târziu a fost mutat la un spital de psihiatrie, iar apoi la un azil. A murit la patru săptămâni după încarcerare, așteptând încă procesul. La patru luni după moartea lui, în 1945, un ordin al generalului Charles de Gaulle a decretat dizol-varea Société Anonyme des Usines Renault și naționalizarea acesteia sub noul nume Régie Nationale des Usines Renault (RNUR).

În testamentul lui, Renault spunea că vrea să lase compania celor 40.000 de angajați. Soția lui, deși deținea împreună cu fiul 95% din acțiuni, nu a primit nimic după naționalizare, în timp ce ceilalți acționari au primit compen-sații. Până în 1956, Renault a fost cea mai mare companie naționalizată a Franței, cu 51.000 de angajați, 200.000 de automobile produse și un profit de 11 milioane de dolari anual.