Povestea din spatele unui bilet de avion

În 2006, Adobe a achiziționat Interakt, o firmă dezvoltată de Alexandru Costin și Bogdan Rîpa, pentru care ar fi plătit 20 de milioane de dolari. Alexandru Costin a rămas să lucreze pentru Adobe la București următorii zece ani, iar acum a acceptat să se ducă la sediul central într-o poziție de senior director pentru Digital Imaging Services & Products Strategy. „În principal, mă ocup de toate serviciile din spatele aplicațiilor Lightroom și Photoshop din Creative Cloud Photography Plan“, a menționat el pentru ZF.

Pentru el, acest lucru este o realizare, întrucât preia o poziție destul de înaltă în Adobe. Ce mi-a atras atenția însă a fost atunci când mi-a spus: „Plec joi din țară, alături de familie, avem bilete doar dus“. Și a continuat: „E un mix între oportunitățile pe care le vom avea acolo, în principal familia și copiii, dar și eu. Este altceva să fii la sediul central. Există o limită în ceea ce poți să atingi aici (România – n.r.)“.

În mod cert, Alexandru Costin nu avea grija zilei de mâine, ci dimpotrivă. Dar totuși a decis să plece, pentru că poate România a atins o limită, iar o parte din creierele de aici, adică din cei care au realizat ceva, își dau seama că în condițiile actuale mai mult nu se poate.

Pentru o parte din cei care au ales să rămână în România după 1990 sau după 2000, când s-au deschis granițele mai larg, a urmat un deceniu extraordinar în care salturile economice, profesionale, de venit personal și de valoare a afacerii în cazul în care aveau un business au fost exponențiale. Cu un asemenea salt te întâlnești poate o singură dată în viață – atunci când salariul poate să crească peste noapte de la 500 de euro la câteva mii sau valoarea companiei să urce de la câteva sute de mii de euro la câteva milioane.

Din păcate, România din jur, din afara propriei afaceri, din afara propriului job, nu a ținut pasul cu ceea ce se întâmpla la nivel individual, la nivel micro. Paradoxal, pe măsură ce oamenii aveau mai mulți bani, infrastructura educațională, rutieră, cea de sănătate, infrastructura de mentalitate se deteriorau. În 2016, România a ajuns „crăpată“, iar acest lucru nu are cum să nu lase urmări. Dacă în primii 15 ani după 1990 trei milioane de români au decis să plece din țară pentru a căuta locuri de muncă în afară, după criză încoace s-ar putea să asistăm la un fenomen extrem de interesant. Cei care s-au realizat, au familie și copii se gândesc să plece din țară, deși nu se confruntă cu problema banilor și nici a jobului. Pur și simplu vor ceva mai bun pentru copiii lor și consideră că România nu le poate oferi acest lucru.

Pentru ei, cei care au rămas în țară după 1990, România le-a adus bani și posibilitatea realizării unor lucruri pe care în afară nu le-ar fi putut face, indiferent unde ar fi lucrat și ce ar fi realizat. Când erau singuri, „lumea era a lor“ și România era a lor. Când au o familie și mai ales când au copii, România a rămas în urmă și, mai mult decât atât, pare să se degradeze mental, profesional și ca infrastructură. Pentru cei care au contribuit la această creștere economică în anii 2000, România pare că și-a epuizat potențialul și nu există ceva care să o ducă înainte, iar cei care și-au tocit coatele, nervii pentru a realiza ceva încep să simtă că oportunitățile se epuizează pe zi ce trece. Poate greșesc, dar sunt câțiva români care au între 35 și 45 de ani care se gândesc că le-ar fi mai bine copiilor lor în afară decât în România.

În mod cert, nu va fi un fenomen de masă, dar în spatele câtorva cazuri se află un mod de a privi România viitorului. Pur și simplu nu îți mai poți imagina când vor fi gata autostrăzile, când spitalele vor fi curate, când la școală se va învăța din nou (așa cum au învățat ei, părinții, în perioada comunistă), când se va opri fenomenul de „manelizare“ a țării etc. Pe lângă acest lucru, mulți înțeleg că posibilitățile de a începe o nouă afacere și de a o dezvolta sunt din ce în ce mai reduse, întrucât piețele sunt așezate, barierele de intrare sunt ridicate și nu mai poți să realizezi ceea ce ai făcut în anii ’90 și 2000.

România pare să se îndrepte către un zid, care va fi foarte greu de trecut, din punctul de vedere al infrastructurii, al educației, sănătății, mentalității și afacerilor. Mai mult decât atât, lumea nu vede lideri care să ducă România la următorul nivel, în care mai mulți oameni să aibă venituri mai mari sau să aibă încredere să construiască o afacere. Uitați-vă la investiții și la crearea de noi locuri de muncă! Bat pasul pe loc, ceea ce arată neîncredere în viitor și în oportunitățile care sunt pe piață.

Biletul „dus“ spre America, pe care și l-a luat Alexandru Costin înseamnă în spate mult mai mult decât o simplă decizie. După ’90, oamenii nu aveau bani, dar aveau visuri și vedeau în România oportunități la tot pasul. Mulți chiar au reușit să profite de ele. În 2016, oamenii au bani (măcar o parte din ei), dar nu mai văd oportunități în față.