PNRR, pe hârtie este vândut ca un succes, dar cine îl implementează? Cum poți să faci reforme cu aceiași oameni din administrația publică, oameni care timp de 30 de ani au mimat reformele

„O să mâncați reforma pe pâine”, spunea un prim-ministru prin anii 1996-1997, când se angaja ca în 200 de zile să reformeze structurile statului. Au trecut de atunci peste 8000 de zile, dar în planul reformelor nu sa întâmplat nimic spectaculos.

Amânarea continuă a reformelor, punerea acestora pe hold de către toate guvernele, ne-a adus acum în starea de avarie.

PNRR nu aduce, la pachet, odată cu banii europeni, o nouă provocare a reformelor, un subiect atât de discutat și atât de urât de toți politicienii. Deci, PNRR nu administrează nucleara, trebuie să facem reforme. PNRR nu este doar un excel cu investigații, ci și cu reformă, unele poate chiar foarte dureroase.

Deși toate guvernele postdecembriste au trompetizat public că vor face reformă, niciunul nu sa ținut de cuvânt iar apetitul pentru reforma sa dovedit a fi anorexic. Acest concept al reformelor a trezit animozități în rândul tuturor guvernanților. Niciun guvern nu a dorit să deranjeze coafura administrației publice, nici să strice ploile cuiva, astfel toate acestea au evitat să aducă un suflu de perestroika în structurile statului. Pentru niciun guvern guvernamental nu au fost nici trendy nici prieten. Niciun guvern nu a vrut să fie kamikaze politic datorită reformelor, teama de caterisire politică și electorală ia îndemnat pe toți la abținere. Este de la sine înțelege faptul că aceste reforme nu le cad bine la stomac politicienilor, iar condițiile pentru primirea banilor par destul de serioase. Deci, nu mai sunt acceptate reforme caragialiene, pe aici, pe colo , dar nici cele care țin cât un hit de-o vară.

Dar dacă mai făcut câte ceva în planul reformelor, aceasta se datorează condițiilor impuse din exterior, ba de FMI, ba de Banca Mondială sau de UE. Când aceste reforme erau mai dureroase se arunca vină pe ei. „Nu noi vrem să restructurăm!”, „Așa nu este asta!”, „Trebuie să nu supunem, altfel nu taie finanțarea!”.

Anesteziatele reforme făcute până acum au avut un facelift foarte apropiat de cel preoperatie, adică nu s-a făcut mai nimic. Iată că acum a venit rândul PNRR-ului să fie “vinovat” pentru reforme. Și chiar nu putem să dăm skip PNRR-ului doar pentru a nu face reforme. Toți cei pitiți în culcușuri bugetare (cu toate neamurile și amantele) și conectați la acadeaua bugetară(suculentă pradă!) trebuie să înțeleagă faptul că PNRR vine la pachet cu un ansmblu de reforme, iar de această dată nu cred ca mai este posibil  zborul sub radarul mecanismului de control al reformelor. Instituțiile statului sunt pline de persoane care, asemeni luddiților din secolul al XIX -lea, contestau schimbările.

Și asa au trecut peste 30 de ani în care nu am făcut regionalizarea, nu am restructurat administrația publică, nu am eficientizat firmele cu capital de stat. Totusi, dacă vrem să ne amuzăm de o încercare de reformă, putem să ne aducem aminte de circul: manager privat la stat, un eșec lamentabil din toate punctele de vedere.

În toți acești ani s-au mimat reformele, au fost doar niște sughițuri reformiste, s-au facut prin fentă niște cacofonii de reforme. Know-how-ul antireformist a avut la toate guvernele același motto:”De ce noi?” sau “Nicio reformă care implică pierderi electorale!”. Iar dacă cineva a încercat să facă ceva, imediat s-a ivit câte un potențial Brutus, gata să “rezolve” problemele în stil mioritic. Toate partidele au afișat o căutatură chioară(piezișă) de câte ori a fost vorba despre reforme, considerându-le chiar erezii. Dacă totuși aceste încercări reformiste au vizat restructurări de personal, expresia “că doar oameni suntem” a anihilat totul.

Istoricul Adrian Cioflâncă afirma despre rezistența la reforme din sectorul public următoarele: ”Orice tentativă de reformă, de schimbare, de modernizare este întâmpinată cu mucalitism, cu superioritate “realistă”. Reformele par caraghioase, utopice, nepotrivite, par un fel de moft de care ne putem dispensa fără nicio problemă. Sistemul rămâne nemuritor și rece, leneș, prost-crescut, greoi, insondabil, corupt, clientelar și iresponsabil.”

Chiar și guvernele care au venit la putere cu un brand reformist au devenit ezitante, excesiv de prudente în a iniția reforme. Și actualul guvern a venit la putere sub auspiciile unui brand reformist, dar… l-a abandonat. În cartea “Branding”, autorul Don Sexton afirmă că dacă nu respecți promisiunea brandului rămâi fără clienți. În cazul nostru, rămâi fără electorat, sătul până peste cap de trollingul antireformist.

România are nevoie de data aceasta de un travaliu complet al reformelor, astfel încât acestea să devină omologabile. Nutrientul perfect pentru demararea reformelor este voința politică, în contextul în care dorința de a face reforme nu este în AND-ul administrației publice. Frica maladivă de reforme trebuie dată uitării, iar teza conform căreia reformele sunt gata prohodite în România trebuie combătută. Cu ce oare altceva, decât cu reforme.

În toate instituțiile statului, în firmele cu capital de stat ar fi benefică numirea unui CTO (Chief Transformation Officer) cu rolul de a identifica disfuncționalități organizatorice și structurale și de a face propuneri reformatoare.

PNRR care joacă pentru noi rol de lebădă neagră pozitivă, poate marca un punct de inflexiune în dezvoltare economică a țării, poate fi pârghia care mișcă totul, poate fi chiar un Greenfield administrativ și economic.

Dacă am ratat Planul Marshall din primii ani de după război, măcar să profităm acum, în al doisprezecelea ceas, de PNRR, chiar dacă abia ne-am calificat pentru sesiunea de toamnă. Însă trebuie să învingem în primul rând criza generalizată de acceptare a reformelor. Politicienii trebuie să înțeleagă totuși că este imposibil „Și reformă, și-n paradis!”.