Pierrot, între proiecte și campanii

In 1702 ajunge la Paris un tânăr din Valenciennes, cu o cutie de culori în desagă și cu speranța de a fi primit în atelierul unui pictor pentru a-și face ucenicia. Ajunge pe podul Notre Dame la un “producător” de tablouri și obiecte de cult. Tânărul zugrăvește chipuri de sfinți cât e ziua de lungă, o îndeletnicire care-i ține de foame, dar care nu-l ajută să evolueze. Seara se refugiază în lumea satelor flamande: cântăreți, dansatori, saltimbanci și meseriași umili.

Ucenicul are șansa de a fi descoperit de pictorul Claude Gillot, care îl scoate din închisoarea sfinților și îl duce în atelierul său, unde sta să răsară o lume nouă, plină de voie bună. În atelier își dau întâlnire pergole aerate, volute și ghirlande, dansatori, panglici de mătase, păstori și păstorițe, flori ce se revarsă din coșuri și vaze. Un stil decorativ plin de voie bună, o lume cu totul nouă pentru tânărul pictor, stilul Regence din care va apărea firesc, Rococoul. Iar maestrul Gillot este responsabil pentru apariția pe lume a lui Antoine Watteau, căci el este tânărul ucenic.

Un ucenic care va schimba rolul învățăcelului cu cel al maestrului.

Este pasionat de teatru, la limita dintre vis și realitate. Culori strălucitoare, Arlechini și Columbine, chicoteală și ștrengărie, cântec de mandolină și ritm de castagniete, o beție de culori și tonuri. Visătorul Watteau îi admiră pe giganții Rubens, Tițian sau Giorgione, se compară cu ei și i se pare că este jalnic. El este sărac, urâțel și bolnav de piept. Nu-i crede pe cei ce-i spun că pictura sa are preț, ba chiar se înfurie atunci când cineva se oferă să-i plătească un preț corespunzător pe un tablou. Unui admirator cum este frizerul care îi aduce peruca îi dă tot ce are. Prietenii încearcă să-l ajute, căci boala îl roade încet și este nevoit să ia pauze din ce în ce mai dese. Nu vrea pomană și-l refuză pe un Crassus al momentului, care se oferă să-l găzduiască. Se refugiază în singurătate și își impune o cumpătare nemeritată, în timp ce boala se agravează.
Între timp, pe pânzele sale domnește fericirea, apare o lume lipsită de suferință, insule de fericire, a speranțelor veșnice.

L-am ales totuși pe tristul “Pierrot”, fost “Gilles”, tablou expus la Luvru. Unii spun că este un autoportret al pictorului, pentru că tristețea care răzbate din privirea personajului se potrivește cu viața lipsită de bucurie a pictorului. Pierrot o va pierde mereu pe Columbina, flușturatica care îl va prefera pe Arlechin, și este destinat să rămână cu inima frântă. Deși piesa nu ne spune, Pierrot, Gilles sau Watteau se vor refugia mereu în lumea lor, a speranței.

Campania pe acest pământ a lui Antoine Watteau ia sfârșit atunci când pictorul avea numai 37 de ani. Proiectele sale, peste 400 de tablouri, cele mai multe delicate, vesele și pline de lumină, sunt batjocorite, ba în timpul Revoluției Franceze terfelite de-a binelea. Abia undeva pe la 1850 frații Goncourt îi recunosc arta și-l așază la locul pe care îl merită.

Ce faci când, obosit de existența dusă între trei proiecte și cinci campanii și plin de vânătăi de la chestiile tari de care te tot lovești prin târg, simți că nu mai poți? Te refugiezi într-o lume a ta. O fi folositor, o fi sănătos?
Răspunsul este la tristul Pierrot.