Personalitatea anului, povestea

ERA, AȘADAR, CINEVA CARE ÎN 2007 să se fi remarcat printr-o realizare, o tranzacție, o inițiativă cu impact concret la nivelul societății ca întreg? Pe atunci, economia termina anul cu puține semne bune, cu o creștere dezechilibrată, bazată pe consumul pe credit și, cum suna textul articolului nostru din decembrie, “părăsită de căpșunarii care acum sunt lipsă la apel când se construiesc în România șosele ori când se deschide o fabrică”. În schimb, acei căpșunari, estimați deja la trei milioane, trimiteau în țară în total circa 7 miliarde de euro, o sumă echivalentă cu cea a investițiilor străine directe în același an.

Într-un astfel de context, Căpșunarul a fost desemnat de BUSINESS Magazin personalitatea anului 2007, ca simbol colectiv al performanței individuale a românului, dar și al lipsei de performanță a economiei românești. Articolul se încheia cu speranța că poate în 2008, personalitatea anului va fi un antreprenor cu anvergură ori un politician cu viziune. N-a fost să fie; din 2007 până acum, titlul de “personalitatea anului” a fost în fiecare an, cu o singură excepție, confiscat de un personaj colectiv. A fost FMI în 2009, când România a reintrat sub zodia îndatorării la Fond. A fost Exportatorul în 2010, când companiile care au vândut la export au salvat economia de la o cădere și mai mare. Și a fost Cuponarul în 2011, când afacerile cu reduceri de prețuri acordate prin cupoane pentru produse și servicii au rămas singurele capabile să mai producă o creștere spectaculoasă și cu impact în economie.

Privind acum retroactiv lucrurile, ne dăm seama că nici în anii anteriori n-am fi izbutit să identificăm un Om al Anului. Probabil că în 2004, “personalitatea anului” ar fi trebuit să fie Uniunea Europeană pur și simplu, pentru că valul extinderii cu zece țări – chiar dacă ne-a ocolit atunci – a avut ca efect un salt uriaș al investițiilor străine, la 5,18 mld. euro, de la 1,94 mld. euro în anul anterior. În 2005 putea fi Politica, după ce venirea la putere a Alianței D.A. a adus o nouă filozofie – cota unică, ruperea acordului cu FMI pentru că guvernanții nu înțelegeau de ce ne trebuie un deficit bugetar mic, precum și certuri în coaliție care ne făcuseră în vară să publicăm chiar un material de copertă cu titlul “Ajunge! Apel către guvernanți”. În 2006 ar fi fost rândul Capitalului străin – după introducerea cotei unice și liberalizarea contului de capital, investițiile străine directe au sărit de la 5,21 mld. euro la 9,06 mld. euro.

Excepția de care pomeneam mai sus am avut-o în 2008, când începutul crizei financiare ne-a prins într-o perioadă când autoritățile erau ocupate strict cu campania electorală, așa încât singura instituție care a rămas să abordeze criza a fost Banca Națională, condusă de guvernatorul Mugur Isărescu. E de prisos să amintim episodul apărării leului din toamna lui 2008, ca și rolul de cap limpede într-o atmosferă fie politică, fie financiară înfier-bântată, pe care Isărescu și BNR l-au jucat nu doar în 2008, ci de atâtea ori din anii ’90 încoace. Iar memoria colectivă recunoaște asta, judecând după primul loc pe care guvernatorul BNR îl ocupă constant în toate sondajele de încredere a populației.

În realitate, singularitatea lui Mugur Isărescu e întristătoare, ca și faptul că politicienii l-au tot tras de mânecă să ocupe fotoliul de prim-ministru de fiecare dată când vedeau că n-au oameni. Dacă încă ducem lipsă de lideri politici care să știe și altceva decât să-și vâneze adversarii, la capitolul figurilor publice reprezentative e o mândrie că avem antreprenori ca Dan Șucu, Radu Georgescu, Florin Talpeș, Radu Timiș, Raul Ciurtin, Gabriel Cârlig sau frații Pavăl, creatori de branduri locale care nu și-au crescut afacerile pe spinarea statului și nici nu le-au vândut. Dar un top al celor mai mari companii controlate de oameni de afaceri români, realizat de ZF în 2010, releva că primele 100 avuseseră la un loc în 2009 o cifră de afaceri de cca 10 mld. euro, adică 4% din rulajul tuturor companiilor din țară, în timp ce numărul lor total de angajați, aproape 90.000, reprezenta doar 3% din efectivul salarial existent în mediul privat.

BUSINESS Magazin i-a urmărit, mai ales în ultimii ani, pe antreprenorii români care rezistă în concurența cu multinaționalele, dar într-o perioadă când investițiile străine scad, iar problema unor resurse de capital autohton capabil să atenueze exodul de forță de muncă se pune mai intens ca oricând, bilanțul nu e chiar glorios. Evident, nu căutăm o figură mesianică sau un tătuc al națiunii pe post de “personalitatea anului”. Doar că nu e o bucurie să ai de ales aproape numai între simboluri și personaje colective. Revista Time, care face din 1927 un asemenea exercițiu anual, a avut de atunci și până acum numai 14 ani când a procedat așa.