Peisaj cu demoni

O să reiau seria articolelor care încearcă să adune la un loc pictura, economia și societatea, începută anul trecut; explicația este că mi se pare că trăim vremuri suprarealiste și, cum nu pot fugi de asta, încerc să mă adaptez. Rușii au doi pictori pe nume Vrubel. Unul este contemporan cu noi și este faimos pentru că a reluat într-un graffiti celebrul sărut Brejnev – Honecker.
Al doilea, Mihail Vrubel, a trăit până în 1910, este văzut, oficial, drept un reprezentant al mișcării simboliste și este autorul tabloului din imagine, “Demon șezând” (1890).

Mai puțin oficial, Mihail Vrubel și-a dedicat opera demonilor, pe care i-a pictat, desenat și sculptat în fel și chip. Ideea i-a venit pe vremea când picta o catedrală din Kiev, iar punctul de plecare au fost ilustrațiile făcute pentru poemul “Demonul” de Lermontov. Demonii lui Vrubel se îndepărtează de sensul negativ indus de creștinism și se întorc la sensul grecescului “daimon”, pe care pictorul îl identifică cu sufletul uman, iar alți filozofi cu îngerii păzitori sau cu spiritele binevoitoare aflate între oameni și zei.

“Demon șezând” i-a adus notorietate lui Vrubel. Inițial stilul său nu a fost pe placul criticilor conservatori, care l-au acuzat pur și simplu de urâțenie, și nici al publicului, obișnuit cu pictura cu accente clasice, academice. Dar un ins pe nume Savva Mamontov, industriaș, negustor, antreprenor și patron al artelor, a decis că tabloul este simfonia fascinantă a unui geniu și a croit, astfel, drum în lume operei lui Vrubel.

Am văzut în demonii lui Vrubel, în cel șezând, dar și în mai cunoscutul demon trist (Google!) puterea care zace, ne place sau nu, în spiritul rus. Demonul așezat înseamnă reforme sociale, industrializare, nașterea resentimentelor față de regimul țarist, o perioadă de renaștere și de reașezare, de așteptări și de tristețe. Priviți în jur și veți recunoaște demonul lui Vrubel la noi, acum, aici. Scriam în urmă cu un an că nu există o mai mare problemă în România decât sărăcia.

Nu deficitele, nu datoria externă, nu corupția, ci sărăcia, cea care generează corupție și deficite și datorie externă. Nu mai are rost să căutăm țapi ispășitori în fărâmițarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investițiile anemice sau în folosirea până la idioțenie a sintagmei “mână de lucru ieftină”, și nu mă refer aici la sărăcie așa cum o calculează instituțiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să își schimbe mobila din casă la cinci ani și la sărăcia care împiedică antreprenorii să își ducă la bun sfârșit visele; la sărăcia care face din funcționar un ins coruptibil și la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

Dacă unu din șase orășeni se gândește la o afacere personală și doi din trei au o abordare optimistă, poate că demonul nostru s-a îndepărtat de sensul luciferic și este pe cale să devină un înger păzitor.
Un tablou frumos și interesant, la început de an.