"Palatul Puricilor", de Elif Shafak, în librării. FRAGMENT din "începutul unei călătorii în trecutul Turciei"

Potrivit reprezentanților editurii Polirom, traducerea din limba engleză a volumului și notele au fost realizate de Ada Tanasă.

Cartea “Palatul Puricilor” va fi disponibilă și în ediție digitală.

“Palatul Puricilor” folosește cu ingeniozitate păienjenișul istoriilor din “O mie și una de nopți”, ramificând narațiunea principală în numeroase povești, care de care mai neașteptată și mai uimitoare. Ceea ce leagă toate aceste întâmplări este locul în care se petrec – Palatul Bomboană, o clădire de apartamente de pe strada Cabal, construită pe la jumătatea secolului al XX-lea de un cuplu de imigranți ruși. Altădată plin de farmec și cu personalitate, acum căzut în paragină, invadat de gunoaie și de paraziți de toate soiurile, Palatul Puricilor, așa cum a ajuns să fie poreclit, este populat de personaje curioase, de la pitoreștii coafori Celal și Cemal la obsedata de curățenie Tijen Igienă, familia Fiii-cei-iuți-din-fire, urmărită de blestemul nasurilor, sau frumoasa Amantă Tristă. “Palatul Puricilor” este, de fapt, o metaforă a Istanbulului, cu amestecul lui de vechi și nou, splendoare și mizerie și diversitatea lui culturală cuceritoare.

“Elif Shafak are talentul rar de a găsi scenele cele mai ascunse, mai tainice, ale Istanbulului, unde numeroase rămășițe ale culturii vechiului Imperiu Otoman răsar în arborele genealogic al oricărei familii turce”, potrivit The New York Times Book Review.

De asemenea, publicația The Independent notează: “«Palatul Puricilor» este începutul unei călătorii neobosite, uneori amuzante, alteori amestecând farsa cu pasiunea, în trecutul Turciei”.

Scriitoare de origine turcă Elif Shafak s-a născut în Franța, la Strasbourg, în 1971. Și-a petrecut copilăria și adolescența în Spania, apoi a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. În prezent, este profesor la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universității din Arizona. A debutat în literatură în 1994, cu povestirea “Kem Gözlere Anadolu”, însă a obținut succesul și recunoașterea publicului turc cu primul său roman, “Sufiții”, publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, “Oglinzile orașului”, publicat în 1999 și distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat “Privirea” (2000) și “Palatul Puricilor” (2002). La editura Polirom i-au apărut romanele “Bastarda Istanbulului” (2007, 2012, 2013), “Sfântul nebuniilor incipiente” (2009), “Cele patruzeci de legi ale iubirii” (2011, 2014), “Lapte negru” (2012) și “Onoare” (2013).

FRAGMENT din romanul “Palatul Puricilor”, de Elif Shafak

— Of, Doamne, cu ce am greșit ca să merităm duhoarea asta ? Trăim pur și simplu în gunoi. Nu mai e mult până începem să scurmăm prin el precum cocoșii.

Cel care rostea aceste cuvinte era nimeni altul decât Cemal și, de fiecare dată când Cemal spunea ceva în salonul de coafură, izbucneau îndată hohote de râs, unele sincere, altele politicoase. Totuși de data asta nu s a întâmplat așa. Dimpotrivă, de cum a închis gura, s a așternut o tăcere apăsătoare.

Aici asemenea tăceri desăvârșite erau rare precum rubinele. Ca să se facă liniște, feluritele zgomote stradale trebuiau să înceteze ca prin farmec în același timp. Claxoanele asurzitoare ale mașinilor care o luau pe strada Cabal pentru a evita blocajul din trafic de pe bulevard, doar ca să se înfunde și aici, strigătele vânzătorului de lubenițe de la taraba din colț și ale competitorului său care făcea ocolul cartierului într o furgonetă prăpădită (cu un difuzor ce putea fi auzit în același loc la fiecare douăzeci de minute)… și să nu uităm de țipetele copiilor care se îngrămădeau în locul de joacă mare cât o nucă, înghesuit între casele de raport și alcătuit din două leagăne, un balansoar și un tobogan din tablă șubredă, care atunci când se încălzea la soare, le încingea fundurile celor ce se dădeau pe el… Toate aceste părți trebuiau să se pună de acord și să amuțească în același timp.

Iar cum sursele de zgomot dinăuntrul salonului de coafură erau la fel de numeroase precum cele din lumea de afară, ca să domnească o liniște desăvârșită, chiar și pentru un scurt răstimp, și aici trebuia să se întâmple o serie de lucruri cu totul extraordinare. Televizorul din colț, care era veșnic deschis la același canal cu muzică, trebuia să amuțească măcar o clipă – un fapt întâmplător, ce se putea petrece numai în cele câteva minute când se lua lumina, căci generatorul dădea rateuri, ori vreo clientă se așeza din greșeală pe telecomandă. Mugetul aerului în föhnuri, zumzetul monoton al uscătoarelor mari, așezate pe capetele clientelor ca niște turbane transparente de mare vizir, bolborositul neîntrerupt al samovarului din bucătărie, bâzâitul mecanic al ventilatorului din tavan, foșnetul bucăților de folie de aluminiu înfășurate una câte una, pentru a colora și a nuanța șuvițe de păr, zgomotul apei împroșcate când cineva era spălat pe cap, cicăleala clientei căreia apa cu care i se spăla părul i se părea dintr odată fie prea fierbinte, fie prea rece, hârșâitul iritant al pilei pe unghii, sfârâitul cerii din camera de epilat, fâșâitul măturii și al pămătufului, scoase neîntrerupt ca să măture părul tuns, și taifasurile ce se stingeau și se însuflețeau iar prin alăturarea unor noi participanți, adesea niciodată isprăvite sau încheiate… ca să se aștearnă o liniște desăvârșită peste salonul de coafură, toate acestea trebuiau să înceteze simultan și să rămână așa. Sigur, pe deasupra și Cemal trebuia să se oprească din vorbit.

Totuși lumea e plină de miracole. Cel puțin Palatul Bomboană este. Deodată nori bucălați de tăcere, de origine necunoscută, s au îngrămădit în încăpere prin ferestrele larg deschise și, ca un amortizor, s au întins peste toate sursele de zgomot. În acea tăcere fără cusur, Celal, cel de al doilea coafor al salonului, a oftat plin de recunoștință. Nu i plăcuseră niciodată zarva și agitația sau pălăvrăgeala zgomotoasă care ținea zi și noapte, însă nu avea ce face. La urma urmei, cel care declanșase tot acest katzenjammer  [Zgomot puternic din diverse surse – din germanul Katzenjammer („vaiere de pisică“), ce înseamnă nervozitate sau stare proastă, în urma unei beții (în germ., în orig.) (n.a.).] obositor pe care trebuia să l îndure întreaga zi era nimeni altul decât fratele lui geamăn, născut din același ou cu el. Cemal vorbea groaznic de mult. Mereu simțea dorința de a vorbi și mereu avea un subiect pregătit. Pălăvrăgea toată ziua cu clientele (fără să i pese de accentul lui stricat în turcă, de care nu izbutise încă să scape), stătea cu un ochi la televizor ca să critice orice videoclip muzical, îi dojenea întruna pe ucenici, trăgea cu urechea la discuțiile celorlalți ca să și dea cu părerea fără a fi întrebat – și făcea astea nu într o anumită ordine, ci toate în același timp…

Totuși Celal nu se putea supăra pe el. Asemenea multor oameni care și închipuie că de fapt copilăria mezinului a fost mai grea decât a lor, Celal nutrea o iubire duioasă pentru fratele lui mai mic cu trei minute și jumătate. În copilărie gemenii fuseseră despărțiți. Celal și maică sa rămăseseră la sat, într un pântec sufocant, dar afectuos, mărginit, dar ocrotit, întotdeauna unde le era locul și atât cât li se întindeau rădăcinile. Pe de altă parte, Cemal plecase în Australia împreună cu tatăl lui – dezinhibat, dar vulnerabil, într un univers fără margini, însă în întregime solitar, vorbind într o limbă înstrăinată și întotdeauna pe jumătate sedentar, pe jumătate nomad. Odată cu întoarcerea neașteptată a lui Cemal în Turcia, drumurile lor despărțite cu duritate se întâlniseră din nou după o tinerețe petrecută departe unul de altul. Rudele lor crezuseră toate că motivul acestei întoarceri subite nu putea fi decât „dorul de casă“ și de aceea îl iertaseră pe Cemal pentru că acum mulți ani nu venise la înmormântarea mamei lui. Adevărul e că starea de lucruri dintr o țară e întotdeauna dreasă de percepțiile cetățenilor ei. Locuitorilor din țările mai puțin dezvoltate le place să i iubească pe cei care, după ce au petrecut ani de zile într o țară dezvoltată, în ciuda faptului că au posibilitatea să rămână acolo, se întorc în schimb să trăiască alături de ei. De cum se întorsese la Istanbul, Cemal beneficiase și el de această iubire specifică, rezervată creștinilor care se convertesc la islamism, străinilor care se stabilesc în Turcia, turiștilor care își petrec vacanțele aici în fiecare an și, mai presus de toate, femeilor occidentale măritate cu turci și care acceptă să le pună copiilor lor nume turcești.