Opinie Sorin Pâslaru, redactor-șef al ZF: În timp ce turcii fac poduri suspendate de 3 km, noi producem strategii de competivitate

Guvernul și Banca Națională urmează să prezinte astăzi un plan economic pentru următorii ani, în condițiile în care nimic din ce s-a întâmplat  – bun sau rău – în România în ultimele decenii nu a fost planificat anterior în cadrul unui proiect de țară.        

Nici cei 2-3 milioane de români din Italia și Spania care trimit și azi mai mulți bani în țară anual decât investițiile străine directe, nici salvarea econo­miei din anii ’90 datorată lohnului în textile, nici investițiile în auto din vestul țării. Și nici efervescența actuală a sectorului de IT&C, care dintr-o dată are valoare adăugată mai mare decât agricultura și construcțiile.
Nimeni nu a scris nici în 1992, nici în 1996, nici în 2000 și nici în 2004, când s-au schimbat guverne și s-au făcut programe și strategii, că acestea sunt posibile traiectorii pentru economia românească.

Singură țintă care a întrunit la un moment dat consensul și a fost un document de parcurs a fost strategia de aderare la UE și NATO din 2000. Dar pasul următor, cum utilizăm aceste alianțe externe și pentru ce, ce obiective vrem din punct de vedere economic, nu a mai fost făcut. Aderarea la zona euro a rămas o Fata Morgana, iar în noile condiții de la vest nici nu se mai pune problema. România este o țară care înaintează bâjbâind, nesigură ca în toată istoria sa, să nu supere la stânga sau la dreapta și se adaptează 10-20 de ani mai târziu la orice trend global.

Reformele poloneze din anii ’80, mișcarea Solidarității, Perestroika și Glasnostul de la est care s-au sfârșit până la urmă în destrămarea URSS, au fost abia cu un deceniu mai târziu și în mod brutal preluate.

Privatizările și restructurarea șoc a întreprinderilor din Polonia, Ungaria și Cehia din anii ’90 au fost amânate cât  mai mult aici, pentru ca tensiunile acumulate să răbufnească în 1997 și 1998.

Iar acum, când Ungaria și Polonia dau tonul la un cântec nou – „nu mai putem crește doar pe resurse externe și trebuie să ne ocupăm cu adevărat de creșterea nive­lului de trai al oamenilor” –  iarăși suntem în contra timp cu cel puțin 10 ani și ne uităm la ei ca la soldați care au ieșit din front.

Când colo, atitudinea lor individualistă este împărțită mai la vest, iar ieșirea Marii Britanii din UE  este un mare semnal pentru noua politică prin care țările se uită întâi la cum să-și protejeze propriile resurse și propriii cetățeni și abia apoi să se conformeze nu știu căror cerințe de la Bruxelles.

În context, agresivitatea cu care Bruxelles-ul și-a trimis oamenii să ceară intempestiv României și companiilor sale de gaz să faciliteze exportul nu e de bun augur. Orice legi, directive și regulamente s-ar invoca, parcă nu poți să te duci cu bocancii în birouri, să confiști documente și să faci interogatorii pe un subiect atât de sensibil – energia, gazul metan – pentru care se fac războaie și planuri geostrategice pe decenii.

Parcă era în discuție Uniunea Energetică din cadrul UE, erau planuri mai largi, noua conductă BRUA, care ar urma să ducă gazul din Marea Neagră direct în Austria, este acum pe mesele proiectanților, deci oricum era dat. Dar iată că și ce există trebuie pus la dispoziție neîntârziat: vă lăsăm oamenii să circule liber la muncă oriunde la noi, puneți gazul la bătaie.

În lipsa unui pod nou, a unei autostrăzi finalizate sau a unei noi fabrici de automobile care să creeze 10.000 de locuri de muncă la Craiova, la Galați sau la Iași, mai facem un plan de 50 de pagini sau 100 în care vorbim despre nevoia de competitivitate.

În acest timp, mai la sud, turcii au terminat un nou  pod, Ozman Gazi, de 3 km, peste Marea Marmara, al doilea ca lungime din Europa și al patrulea la nivel mondial. Și noroc că ArcelorMittal, fostul combinat Sidex, a avut și el partea sa de 34.000 de tone de laminate furnizate pentru construcția sa.

De la podul de la Giurgeni – Vadu Oii, de 1,5 km, făcut în 1970, Sidexul nu a mai furnizat laminate pentru vreun mare pod din România. Galațiul se uită lacom la orice proiect mare de infrastructură local, dar nu are cui vinde. Combinatul de Călărași, care trebuia să producă cale ferată pe care să circule cu 160 km pe oră, a fost terminat sub diversele acorduri cu Banca Mondială și FMI, iar astăzi calea ferată este în derivă.  

Sau, dacă acceptăm că nu producem local și că asta este șansa noastră, să ne exportăm forța de muncă brută, măcar să le facem viața mai ușoară și să mai facem un aeroport sau nou terminal. Mergeți dimineața la 7-8 la Otopeni să vedeți cozile de sute de persoane  de la check-in sau poliția de frontieră, mai rău ca în trenurile de navetiști de dinainte de ’89.

Într-o țară ca România, care plânge după investiții, să ai producție de ciment și de oțel în scădere (3,2 milioane tone de oțel brut produse în 2014, față de 6,3 milioane de tone în 2006 și 7,6 milioane tone de ciment produse în 2014 față de 8,2 mil. tone produse în 2012 și 10,6 mil. tone în 2008) nu înseamnă macrostabilitate, ci macroderivă.  Pariem că graficele cu producția de oțel și ciment nu sunt în strategia prezentată astăzi.

Așa se măsoară măreția unei țări – cu poduri, cu fabrici, cu gări civilizate, cu linii de cale ferată de mare viteză –  nu cu hârtii, cu planuri și strategii de competitivitate, cu macrostabilitate și ținte de inflație atinse.

Și, dacă vreți, până la urmă o țară unde gloria este la Banca Națională pentru macro-stabilitate și nu la Ministerul Industriei pentru o fabrică de