Opinie Sergiu Neguț: Cum mai stați cu sănătatea?

SERGIU NEGUȚ este fost director al operatorului de servicii medicale private Regina Maria, în prezent transformation partner în cadrul buticului de consultanță Wanted Transformation.

Și pe nepusă masă, suntem martorii unui eveniment fără precedent. Statul, prin vocea autorizată a ministrului sănătății, anunță că nu va mai plăti din fondurile asigurărilor sociale serviciile prestate de spitalele private. Este vorba de ceva mai puțin de 10% din bugetul total aferent serviciilor spitalicești. Adică o sumă de ordinul a 100 milioane euro anual sau mai puțin de 3% din bugetul total al sănătății. O sumă mult mai mică decât volumul plăților informale sau al costului medicamentelor și consumabilelor achitate de pacienți pentru că lipsesc în spitalele de stat. Este evident pentru oricine urmărește cifrele că suma este mult prea mică pentru a putea schimba în vreun fel echilibrul financiar al spitalelor de stat. În plus, miza pare surprinzător de mică, față de piața medicamentelor, a programelor naționale, ba chiar a oricărui tip important de achiziții făcute de sistemul medical de stat din surse desigur private.

Inițiativa ministerială este surprinzătoare pentru că, până acum, nimic nu părea să o anunțe. Ani de zile, laboratoarele spitalelor publice au trecut sub administrare privată, cu o creștere spectaculoasă a performanței medicale. Au urmat centrele de imagistică și poate vă amintiți cu doar câțiva ani în urmă cum arătau aparatele RMN sau CT din proprietatea statului, astăzi înlocuite aproape peste tot de subcontractori privați cu dotare la nivel occidental. Sistemul de dializă din România a devenit sustenabil și civilizat prin subcontractarea către lanțuri private de dializă a aproape întregului buget al programului național de profil. Chiar sistemul de medici de familie este un sistem semi-privat, pentru că medicii sunt profesioniști independenți, plătiți per capita și per serviciu din fondurile casei de sănătate.

Nu doar că istoria de la noi părea că merge în direcție privată, dar și convergența către modelul european indica un trend similar. În țările europene, modelele de colectare și gestiune a fondurilor publice pentru sănătate sunt foarte diferite de la o țară la alta. În schimb, când vine vorba de plata serviciilor medicale din aceste fonduri către furnizori, nu există nicio diferențiere între operatorii publici și cei privați. Mai mult, există structuri complexe de proprietate și administrare a spitalelor, care presupun diferite forme de parteneriat între autorități centrale sau locale, asociații profesionale sau organizații religioase și companii private. Există însă un principiu fundamental, în care pacientul își poate alege medicul și clinica, în limita unor sume acoperite și cu respectarea unor liste de priorități. Pornind de la acest principiu, ponderea spitalelor private, prin prisma numărului de paturi sau a cotei din cheltuielile publice, se situează la niveluri importante, de la 25-35% în majoritatea țărilor europene până la peste 60% în Benelux, cu doar câteva țări nordice și est-europene având o pondere mai scăzută de 10%. Nu miră pe nimeni că marile spitale private europene (Générale de Santé, Asklepios, Capio) ajung să atragă din fondurile publice ale țărilor lor plăți pentru servicii de circa o mie de ori mai mari decât fondurile plătite astăzi de CNAS către cele mai importante spitale private din România.

În ciuda succesului indiscutabil al trecerii serviciilor medicale plătite din contribuții publice în gestiune privată și în ciuda contrazicerii unui principiu acceptat la nivel european, ministrul sănătății insistă că limitele bugetare impun eliminarea decontării serviciilor din spitalele private. Există aici o neînțelegere. Se creează iluzia că serviciile prestate în spitalele private sunt cumva în plus față de sistemul de stat. Că dacă n-ar fi nevoie să plătim servicii la privat, ar rămâne mai mult pentru serviciile de la stat. Numai că serviciile medicale în privat nu sunt în plus față de cele de la stat, ci în locul acestora. O apendicectomie făcută la privat e bună făcută și nu mai ajunge pe masa de operații de la stat. În acest fel, nivelul de încărcare a spitalelor publice scade, deci spitalele ar trebui să treacă la restrângeri de activitate. Ceea ce nu ar fi tocmai rău, pentru că deși per intervenție sistemul CNAS are aceleași costuri în public și privat, în plus bugetul central varsă bani din taxe în spitalele publice, dar colectează bani din taxe de la spitale private. Iar aici începe critica cea mai serioasă a ministrului din partea adepților liberalismului economic, care nu uită că trebuie încurajate inițiative care mai degrabă produc decât consumă bani, deci mai degrabă private decât de stat.
Spitalul privat din România are o ciudățenie față de omologul său occidental. Câștigă destul de mulți bani, adesea cei mai mulți, din plăți directe ale pacienților, lucru nemaivăzut în lumea occidentală. De aceea, spitale deschise de acționari occidentali sau sub controlul unor manageri occidentali în România nu au avut succes economic, pentru că occidentalilor le ia mult timp să înțeleagă cum funcționează un sistem în care banii nu vin preponderent de la sistemul de asigurări sociale, ci din buzunarul privat. Și acesta este unul din motivele pentru care liderul pieței, MedLife, afirmă că are o poziție neutră față de această măsură, dacă urmează să fie implementată, pentru că afacerea sa nu depinde de fondurile de la Casă la fel de mult ca a altor competitori. Impactul ar putea fi dramatic însă pentru acele spitale private, preponderent din provincie, care au făcut efortul de a se eficientiza economic, operațional și medical pentru a nu cere coplată din partea pacienților sau a limita coplata la o sumă identică plăților informale de la stat. Pentru aceste spitale care concurează acum umăr la umăr cu statul, efectul ar putea fi devastator.

Mai există un impact al acestui anunț pentru mediul de business și investiții. Un spital înseamnă investiții mari care trebuie amortizate, iar veniturile cele mai importante ar trebui să fie cele din sistemul public de asigurări de sănătate, cel puțin în cutuma occidentală, de unde vin banii pentru investiții. Deci vom vedea mai puține investiții noi în domeniul spitalicesc și, posibil, nefinalizarea unora din investițiile aflate în curs pentru care această decizie invalidează modelul economic. Asta este o veste rea pentru pacienți, dar aproape bună pentru operatorii medicali mari care și-au ridicat deja spitalele private și nu s-ar bucura de o creștere a concurenței pe piață.

Ministrul sănătății își asumă decis să navigheze contra curentului european, a experienței românești de până acum, a comunității de afaceri și de investiții și a principiilor liberale pentru o sumă echivalentă cu 3% din bugetul sănătății, pe care să o verse în sacul fără fund al deficiențelor spitalelor de stat. Speranța sa este că, poate, operatorii privați nu vor fi serios afectați pentru că vor putea colecta mai mulți bani de la clienții lor afluenți. Și, poate, electoratul sărac va fi fericit să constate că celor care-și permit spitale mai scumpe le va fi refuzat accesul la fondurile pe care le plătesc în proporție covârșitoare. Un risc mare însă prin prisma precedentului creat. Ce ar putea urma? Ca dializa să treacă înapoi la stat? Ca medicamentele să fie compensate în funcție de forma de proprietate a producătorului? Sau, de ce nu, ca locuitorii din cartierele centrale să nu mai beneficieze de salubritate, pentru că își permit să aibă contracte private?

În vreme ce la noi istoria se scrie cu un pas înainte și doi înapoi, cel mai mare operator de servicii medicale din Polonia, LuxMed, a fost preluat pentru o sumă de circa 400 de milioane de euro de cel mai mare asigurător privat britanic, BUPA. Asta este o veste bună pentru pacienții polonezi și ar putea fi în câțiva ani o veste bună pentru industria de sănătate din România. Cu condiția să păstrăm convergența cu un model occidental. Pentru că altfel nu ne rămâne decât să sperăm, fiecare pentru el, la noroc și sănătate.