Opinie Rareș Măcinică, MBA managing director Lagermax AED România: Șefu’, în 5 minute rezolvăm

Când întrebi un angajat în cât timp va face ceva și el îți răspunde: „Șefu’, în 5 minute se rezolvă”, deja știi că asta înseamnă cel puțin câteva ore… sau zile…

„Unde este domnul director?” Răspunsul vine instant: „Este într-o întâlnire”. Asta înseamnă că nu are niciun chef să vorbească.

„Trimite-ne oferta pe email, la office@…, și o trimit eu mai departe către departamentul de achiziții”, spune secretara. Asta înseamnă că se duce direct în trash.

„Asta e politica firmei” e un statement excelent, acoperă aproape toate situațiile posibile.

„Ați fost foarte OK la interviu, apreciem skill-urile dvs., ne-ați impresionat până la lacrimi, însă cu regret trebuie să va informăm că ați fost respins.” Nimeni nu îl regretă în vreun fel. În realitate, asta se poate traduce că ai fost jenant, te-ai comportat execrabil și, cu bucurie, va informăm că CV-ul dvs. va fi pe blacklist în următorii cinci ani.

„Nu mai insistați, o să vă contactăm noi zilele viitoare.” Așa sună de multe ori un răspuns când vrei să știi ce ai făcut totuși la un interviu. Sfat: nu te va contacta nimeni. Niciodată.

„SMS: Scuze, întârzii 5 minute (asta înseamnă cel puțin 20), este trafic.” Ce folositor e traficul ăsta uneori! Când întârziem acasă din cauza lui, îl înjurăm.

Paradoxal, nesinceritatea reușește să facă pe toată lumea fericită, la final răsuflăm cu toții ușurați. Secretul este să găsești argumentul cu cea mai bună acoperire în contextul respectiv.

Un exemplu de la noi din industrie: sună cel cu camionul că este la 50 km de locul de descărcare, dar are o problemă tehnică (dar nu are), noi transmitem mai departe clientului această informație. Clientului îi este și lui mai comod să păstreze scuza și transmite mai departe… și tot așa până la capătul lanțului. Cu toții înțelegem că este un neadevăr, dar cu toții „aruncăm” vina pe o chestie total impersonală, dificil de verificat și ne asigurăm zona de confort că, nu-i așa?, o problema tehnică putem avea cu toții la un moment dat…

Trimitem de multe ori forecasturi „umflate”, conștienți că nu o să le atingem, dar ne este mai ușor să dăm explicații după, decât să înfruntăm realitatea înainte.

Manipulăm cifre și rapoarte astfel încât să „pară” un rezultat frumos. Toți știm cum stau lucrurile, dar ne prefacem că totul este minunat și că peste tot este armonie…

Ne ascundem după stereotipuri, clișee și ne autoamăgim, alungând violent glasul conștiinței care vrea să ne aducă la realitate și sinceritate. Ne amăgim de multe ori cu aparențe, construim realități imaginare, posibil pe baza temerii că imaginea de „sine” (a noastră, a companiei) va putea fi afectată.

Este ca atunci când vorbești cu iubita la telefon și la finalul fiecărei conversații îi spui: „Te iubesc, pa!”. Este „sec”, protocolar, politicos, lipsit în totalitate de orice urmă de iubire sau măcar sentimente.

De câte ori, după ce am închis telefonul cu un client, zâmbind, cu o voce calmă, amabilă, serviabilă, l-am trântit de toți pereții?

De câte ori i-am spus soției sau iubitei, „îmi este dor de tine” fără să ne fie, doar pentru că celălalt ar dori să audă asta, i-ar face plăcere, se simte bine?

De multe ori știe și receptorul că este manipulat, dar, tacit, acceptă de teamă ca nu cumva să fie el vinovat sau că pur și simplu așa este mai convenabil; oricum nu cercetează nimeni, de ce aș riscă să îmi afectez imaginea?

Cred că nivelul la care a ajuns astăzi pseudocomunicarea în business „îmbrăcată” în forme fără fond, nesinceră, aparentă, lipsită de adevăr, cu intenții ascunse, a ajuns să fie universal.

Mascăm adevărul într-un limbaj camuflat, deghizăm realitatea în aparențe înșelătoare. Creăm structuri de limbaj codate în reprezentări false.

Ce se întâmplă când cuvintele nu corespund cu sentimentele, gândurile, realitatea?

Păi limbajul reflectă structurile gândirii, are un puternic rol social și este în directă legătură cu dezvoltarea personalității. Când spunem una, dar gândim altceva, cred că ne transformăm pe noi în personalități deviante. A fi de dimineață până seară un actor, interpretând diverse situații de comunicare în funcție de context, este exact cum în timpul unei piese de teatru ai schimba la fiecate minut scaunul în funcție de cel mai bun unghi de vizualizare. Obosești! Și mai e un efect: parcă dispare acea legătură de umanitate care se prinde în mod natural între oameni. Parcă modul acesta de a comunica ne facem să ne urâm mai mult, să fim mai anxioși, încordați…

Sau lucrurile se pot înrăutăți când suntem noi înșine, sinceri cu noi, sinceri cu ceilalți?

Să avem oare o dată curajul ca pentru o zi să spunem ce gândim?

„Bună ziua, domnule director, astăzi am ceva pe suflet și nu pot să zâmbesc.” Oare nu ne-ar face mai empatici? „Dar ce s-a întâmplat, vino să povestim”, nu ne-ar umaniza, nu am fi mai buni unii cu alții dacă am ne-am spune supărările, criticile, tristețile, supărările și nu le-am disimula în false protocoale de limbaj?…

Sau să lăsăm trasă „perdeaua” asta albă, călcată perfect, frumos mirositoare și să ne autoamăgim că aparențele reprezintă, de fapt, adevărata comunicare?