Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Vechime și performanță

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

De obicei, când se vorbește despre colegii noi, este amuzant că nu e vorba despre colegii angajați acum o săptămână, ci despre cei care totuși au făcut o probă minimală a timpului, de doi-trei ani. Acum avem și în România organizații care se pot lăuda cu peste 10-15 ani de existență, așa că șansa să întâlnim mulți angajați vechi, care au fost acolo încă de la început, este mare.

Colegii angajați luna trecută nu sunt foarte interesanți deocamdată, chiar dacă au primit beneficii egale cu unii dintre cei vechi, pentru că ochiul vechi este ocupat în această etapă cu a fi circumspect – „hai să îl vedem și pe ăsta ce o să facă„. Există o stare a angajaților care au descuiat încă de la început ușile organizațiilor în care au devenit, își zic ei, loiali, care îi îndreptățește să aibă opinii despre tot ce se întâmplă și să judece mersul lucrurilor, ba chiar să protejeze organizația (de nou-veniți, care nu sunt competenți sau aliniați pe cât sunt ei, cei vechi). Deși nu le cere nimeni asta, se așteaptă să primească recunoaștere pentru acest act voluntar și frustrarea tocmai de aici apare și se generează o astfel de preocupare complet nerelevantă și ostilă pe deasupra: meritul vechimii.

Problema apare însă după proba timpului, când oamenii noi au acumulat deja doi-trei ani în companie, au performat și și-au aliniat competențele cu cele ale altor colegi. Timpul care a trecut este singurul care mai face diferența între două persoane egal competente, egal productive. Valoarea acestui timp poate fi cel mult ceva drăguț și înduioșător, nicidecum vreun merit și în niciun caz ceva ce ar trebui recompensat diferit. Mai mult, anii mulți trecuți și consumați în slujba unei singure competențe îmi pot da indicii de stagnare. Or, ecuația dă fix pe dos pentru că stagnarea ar trebui descurajată.
Este adevărat că timpul clădește profesionalismul și face loc performanței, însă nu am auzit niciodată vreun om vechi și foarte bun în profesia lui plângându-se că este văzut la fel ca și cei noi și că ar merita mai mult.

Profesionalismul există cu sau fără vechime, iar salariul și beneficiile nu plătesc trecerea timpului, contemplativă sau nu, ci ce faci în timpul care trece, atunci când trece. Vechimea este apreciată atunci când oamenii cresc în roluri diverse sau când performează cu maximă virtuozitate rolul în care sunt, în așa fel încât sunt greu de egalat sau fac diferența prin contribuțiile lor, ajungând să fie de neînlocuit. Atunci când prin vechime și competență cineva devine de neînlocuit, vorbim într-adevăr de performanță și de loialitate la un loc. Altminteri ecuația este plătită la zi: salariu pentru muncă.

Culmea, cei care se plâng și care își doresc ca vechimea să le fie subliniată sunt chiar acei oameni care nu mai reușesc să țină ritmul organizației și atunci tot ce le rămâne de făcut este această dreptate imaginară pe singurul teren unde au ceva în avans: vechimea. Deși este dureros, este până la urmă lămuritor pentru ei să afle că vechime nu înseamnă nici loialitate, nici performanță. Vechimea îți poate da, dar îți poate și lua din performanță, depinde doar de ce face fiecare om în timpul care trece. Este ca un duș rece această discuție, dar este o discuție care, cu cei care își revendică vechimea, este inevitabilă pentru a restabili definiția performanței care este plătită cu salariul, iar performanță egală înseamnă salariu egal, indiferent de felul cum trece timpul. Cei vechi, dar performanți, se bucură de infuziile de oameni noi, pe când cei vechi și în stagnare simt amenințare.

Vechimea este despre cantitate, performanța este despre calitate. Cantitatea este despre ceea ce se produce sau se consumă, calitatea este despre ceea ce se creează sau se dezvoltă. Una este despre numere, cealaltă este despre valoare adăugată.