Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Rostul poveștilor

Iuliana Stan este una din eroinele Catalogului “200 cele mai puternice femei din business”, care va fi lansat în curând, și ale galei “Woman în Power” (martie 2014) .

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Avertizările ne sunt mai la îndemână decât implicarea, iar de exemple ne folosim ca să scoatem în evidență ce ar trebui evitat, nu ca să insuflăm ceva sau ca să creăm un spirit. De aceea, despre poveștile de succes este mai ușor să credem că ele sunt excepții sau situații favorizate de univers decât să extragem lucid pilda din ele. Deși ne plac poveștile, nu avem obișnuința reciprocității în legătură cu ele. Mai ușor plecăm urechea să le ascultăm, dar nu ne gândim că, așa cum beneficiem de ele, avem și datoria morală să întoarcem lumii propriile povești de succes, pe care le avem cu siguranță cu toții.
Din motive de aparentă eficiență alegem adesea să dăm direcții ca să ne asigurăm că suntem în controlul lucrurilor, în loc să creăm direcții împreună cu cei implicați pentru că, în varianta din urmă, ni se pare că pierdem timp. Cel mai câștigat timp pierdut este însă timpul poveștilor, al împărtășirii și al alinierii aspirațiilor.

În rest, timpul câștigat cu eficiență este timp pierdut.

Maslow spunea că oamenii fericiți (aflați pe calea actualizării sinelui) sunt mai puțini, dar și mai puțin interesanți decât cei nefericiți, cu probleme, pentru că este mai ușor să ne regăsim în drame sau în nefericiri mărunte decât să ne construim pe noi înșine ca oameni împliniți. Înțeleasă astfel, fericirea este ușor plictisitoare și utopică, și prea puțini știm și înțelegem că a construi fericirea este mai greu decât a supraviețui nefericirii. Rostul poveștilor este tocmai acela de a arăta oamenilor că există căi și opțiuni, nu neapărat că acestea sunt unice.

În organizații se caută tot timpul mijloace și resurse prin care oamenii să fie inspirați, motivați, implicați. Doar că această căutare rămâne la nivel implicit, iar explicitul acestei căutări se transformă într-un demers coercitiv. În mod cu totul eronat, organizațiile aleg să facă evaluări în loc să facă „inspirări”, „insuflări”, „energizări”, caută mai degrabă instituționalizat cauze și explicații în loc să caute zone de potențial sau să consolideze valorile după care doresc să funcționeze, prin povești, scoțându-i în evidență pe eroii care le reflectă. Aprecierile pozitive pentru încurajarea repetării unor comportamente dezirabile sunt mai greu de dat decât feedbackul negativ pentru a descuraja comportamente nedorite. În loc să dăm direcții spre care oamenii să își orienteze eforturile, este mai ușor să indicăm direcții care nu ar trebui urmate.

Pe de o parte și pe bună dreptate, durează mai puțin să dăm un feedback negativ, iar pe de altă parte nu știm cum să dăm feedback pozitiv pentru că suntem foarte puțin antrenați și ni se întâmplă suficient de rar nouă înșine să îl primim, astfel încât nu mai ajungem să îi resimțim beneficiile și îi minimizăm valoarea și rostul. A vorbi relaxat despre realizări și despre lucruri pozitive energizează și inspiră oamenii, a vorbi prudent și încrâncenat despre drobul de sare sau despre ghinioane și nereușite inhibă și blochează. Foarte interesant este și faptul că un feedback negativ durează adesea mai mult decât un feedback pozitiv; primul are argumente, interpretări, bufniri și răbufniri, descărcări și eliberări, al doilea se rezumă la maximum un bravo spus pe fugă, cu zgârcenie, poate și la un zâmbet.

Povestea binelui se spune pe la conferințe când lumea știe că trebuie să fie inspirațională și să energizeze, dar povestea răului este cea care pândește lumea organizațională zi după zi.

Poveștile aduc bucurie, câștigă timp, inspiră, clarifică, învață, dezvață, ne cresc, ne validează, creează apartenență. Prudența și cinismul sunt otrava poveștilor. Curajul și bucuria sunt hrana poveștilor. Poveștile sunt unul dintre puținele crezuri care mișcă lumea înainte prin adepții pe care îi creează. Imaginați-vă cum ar fi o lume în care fiecare om ar avea datoria morală să spună zilnic o poveste.