Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Raționalizarea raționalizărilor
Una dintre zicătorile românești care îmi sunt foarte dragi este: Nu ești beat atâta timp cât poți sta întins pe podea fără să te sprijini. Omul știe mereu, exact și precis, cum este cu binele. Dar tot omului nu i se pare ciudat că, deși știe binele, mai degrabă se plânge de lipsa lui și de greutățile vieții. Între a ști ce este bine pentru tine și a face acel lucru, uneori poate cu prețul unui ef…
IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)
Cât de aproape suntem fiecare dintre noi de binele nostru individual, cât de clar ne este acest lucru și ce facem cu această informație face diferența dintre oamenii echilibrați și cei care explică ad infinitum că totul este OK, dar…
Vă propun un scurt exercițiu de memorie: gândiți-vă la câteva situații din trecut în care v-a fost evident cum sau ce este binele cuiva și ați încercat să comunicați perspectiva dumneavoastră unor oameni. Câți dintre ei au oferit o explicație care justifică ce îi ține departe de acel bine? Câți dintre ei au spus că de luni vor lua calea acelui bine? Câți dintre ei v-au rugat să îi ajutați? Câți dintre ei au cerut mai multe clarificări și au încercat să înțeleagă punctul dumneavoastră de vedere ca să se poată folosi de el? Câți dintre ei sunt acolo unde este și binele lor?
Un om în căutare de mai bine va ști exact unde să ceară un sfat sau unde să își afle un reper, pe când un om care este în rutina lui sau mai bine zis în ignoranța lui fie va fi în negare, fie va fi în căutare. Căutarea în locuri mereu nepotrivite ar trebui să ridice și ea un semn de întrebare. Negarea nu ar mai trebui să ridice niciun semn de întrebare, ci ar fi mai înțelept să pună un punct oricărei porniri de a ajuta. Un om care are de făcut o recomandare sau care are de dat un sfat se va autorăni, autodezamăgi, autoîndepărta de cel care nu are nevoie de sfatul sau de recomandarea lui, iar negarea este cel mai clar indiciu că nu este nimic de primit de la cel care are ceva de oferit. Negarea nu este doar de tipul „ba nu“, ci are și manifestări expresive, nuanțate, de tipul „da, dar“ sau „nu înțelegi“ sau „la mine e diferit“. Oricare dintre întrebările „de ce zici asta?“, „ce te face să vezi lucrurile așa?“ sau „tu cum ai face?“ este indiciul clar că există un interes și discuția merită să fie continuată.
În analizele pe tema conducerii pe care le folosesc și la care am acces este foarte interesantă o combinație de întrebări la care răspund oamenii din jurul unui manager: în ce măsură persoana pe care o descrii este interesată de propria dezvoltare? și în ce măsură persoana pe care o descrii va accepta în mod constructiv feedbackul?
Inițial nu am observat cât de importante sunt răspunsurile la aceste întrebări, mulți ani chiar le‑am trecut cu vederea considerându-le întrebări operaționale, de proces. Însă de curând am pus ochii pe ele și mi-a fost revelat secretul lor. Este fascinant și amuzant că înainte de o sesiune de consultanță cu un manager mă uit doar la răspunsurile la aceste întrebări. Ideală este varianta în care ambele răspunsuri sunt în foarte mare măsură, atunci totul este clar, discuția curge. Cea mai grea este situația în care omul este perceput de cei din jurul lui ca fiind preocupat în foarte mare măsură de propria dezvoltare, dar tot cei din jur vor spune și că feedbackul pe care urmează să îl primească acel manager de la ei nu va fi primit în mod constructiv.
În prima situație discuțiile sunt lungi și constructive, iar în a doua situație discuțiile sunt mai scurte și mai mult orientate spre a demonstra ceva decât să fie orientate spre clarificare sau recomandări. Din păcate și datele centralizate arată clar că oamenii, deși declară că sunt deschiși să afle lucruri despre ei, recunosc că nu vor fi prea încântați de feedbackul pe care îl vor primi. Este interesant, dar trist, să văd manageri care, declarativ, vor să crească și să se dezvolte, dar care abia așteaptă să înșire toate explicațiile pentru care nu pot să o facă.
Tot acești manageri se plâng de lipsa inițiativei, a proactivității, a autonomiei la subordonații sau la colegii lor, dar cum poate fi ea stimulată dacă tu, manager, stai întins pe podea fericit că nu trebuie să te sprijini de nimic și lângă tine stă în picioare un coleg care îți întinde o mână? De câte ori crezi că o va face? De ce ar face-o? Este felul acela de situație în care cineva te roagă să exprimi o părere pe care, de fapt, abia așteaptă să o contrazică.
Manifestul meu nu este despre cum să facem binele mai vizibil, ci despre cum să ne bucurăm ștrengărește de tot ceea ce știm și înțelegem noi despre ceilalți, în tăcere deplină. Pentru că mai rău decât a nu face bine este a face bine cu forța.