Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Până unde ține lungul nasului

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Oamenii vorbesc despre egalitate numai uitându-se în sus, aproape niciodată în jos, dar egalitatea nu are nici o legătură cu sus sau cu jos, ci cu sinele. Când știi cât ești, cine ești, ce poți, este foarte ușor să fii egal cu oricine vrei să fii egal. Doar atunci când vrei să fii mai egal decât este cazul în raport cu cineva devii inegal și apar conflictele datorate poziționării. Egalitatea se face în raport cu sinele și cu potențialul, mai exact cu efortul pe care fiecare îl depune pentru a-și atinge potențialul, nicidecum în raport cu ceilalți, indiferent cât de drept sau de nedrept este contextul care se transformă în câmp de bătălie pentru egalitate. Egalitatea poate exista doar în interior, ea nu poate exista în exterior. În interior, în relația cu sinele, preocuparea pentru egalitate produce înțelepciune și dezvoltare, iar în exterior, în relația cu ceilalți, produce cel puțin blocaje, dar mai ales conflicte în majoritatea cazurilor.

 Două exemple frecvente de poziționare greșită (sau, mai corect spus, conflictuală), în așteptările de egalitate, sunt cele dintre copii și părinți sau cele dintre subordonați și șefi. Mecanismul din spate este mereu același: dacă tu poți, de ce eu nu pot? Sau: dacă ție ți se cuvine, atunci mi se cuvine și mie.

 Am văzut recent filmul Still Alice (pentru care Julianne Moore a luat anul acesta Oscarul) și, în film, mama încerca să își convingă fiica să meargă să studieze la colegiu, oarecum folosindu-se de faptul (de vulnerabilitatea) că fiica își știa mama recent diagnosticată cu Alzheimer. Fiica îi dă replica mamei: „Nu e echitabil să te folosești de argumentul ăsta (boala) ca să mă determini acum să fac tot ce vrei tu“. Iar mama îi răspunde ferm, citeț și netulburată: „Este echitabil, sunt mama ta“.

 Niciun cuvânt în plus.

 Schimbul de replici este foarte senin, poate trece neobservat, dar conține în el mecanismul cel mai corect de poziționare. Dacă mama ar fi încercat să explice că nu se folosește de argumente în mod clar ar fi intrat într-o conversație conflictuală fără sfârșit. Nu cuvintele în sine contează, ci seninătatea celui care își știe locul și știe cum să facă loc, în mod potrivit, și celuilalt. Aceleași cuvinte spuse isteric, cu disperarea omului neînțeles care nu mai știe ce să facă ca să își impună punctul de vedere, ar fi stârnit cu siguranță conflict.

Problema în poziționare este că, deși conflictele sunt mai degrabă stârnite de cei poziționați inferior (conceptele „superior“ / „inferior“ sunt doar percepții), ele pot fi prevenite sau soluționate doar de cei care percep că au o poziție oarecum privilegiată față de ceilalți. E greu ca cineva care percepe inferioritate să aibă și forța de a se muta către egalitate, dar cel care percepe percepția de inferioritate a altuia ar trebui să aibă măiestria de a-l așeza corect în relație. Măiestria de a ști să faci loc celorlalți în jurul tău, măiestria de a ști și de a împărți roluri, măiestria de a fi egal cu sinele este singura unealtă care poate soluționa conflicte. Această măiestrie se realizează în timp în special prin considerație pentru ceilalți, prin empatie, prin validarea a ceea ce au nevoie ceilalți să le fie validat.

Deloc simplu, nici în vorbă, dar mai ales în fapte.

Copiii vor lucruri asemeni părinților neavând habar care este drumul până la acele lucruri. Câți ani de experiențe, de încercări și de greșeli le-au trebuit părinților până când au obținut ceea ce au și ceea ce știu? Cât și ce au pierdut până când au reușit să aibă ceea ce au? Deloc ușor exercițiul, aproape totdeauna imposibil de făcut și nu pentru că ar fi greu, ci doar pentru că a avea considerație se întâmplă în timp, în urma experiențelor proprii.

Subordonații doresc beneficii și privilegii asemeni șefilor, ignorând drumul care este de parcurs până la statutul care privilegiază. Vor libertăți și recompense egale cu ale celor care îi conduc și nu înțeleg că libertatea și recompensele sunt efecte care vin la pachet cu o mare responsabilitate. Desigur, există și părinți abuzivi și șefi abuzivi, dar nu la ei mă refer, ci la normalitate: la oamenii bine intenționați care performează, la copiii care învață bine sau foarte bine și care cad pradă ispitei cu egalitatea. Așezarea corectă a oamenilor în locurile lor este responsabilitatea celor cu loc privilegiat, doar ei au puterea și forța să arate celorlalți unde le este locul. O pot face creând echitate și echilibru sau agresiv generând conflicte.