Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Cine știe să iubească n-a făcut pe nimeni să sufere*

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România  Autor al cărții  „Bun simț organizațional“)

În culturile de organizație bune, constructive, oamenii spun despre șefii lor că se mai supără, dar este pe bună dreptate supărarea și ei pot da exemple de situații concrete în care șefii aveau motive să fie supărați. Invers, în culturile defensive, în care nu îi place nimănui să lucreze, oamenii spun că nu își înțeleg șefii, că sunt supărați mereu, parcă din principiu. Greșeli se întâmplă în ambele tipuri de culturi, însă dimensiunea reacției față de greșeală face diferența dintre un mediu de lucru bun și unul toxic, pentru că acesta creează percepția de corectitudine în mintea angajaților. Chiar dacă nu îmi convine o reacție, dacă știu că interlocutorul meu are dreptate în reacția lui, este infinit mai bine și mai rezonabil de gestionat decât dacă nu înțeleg ce are interlocutorul cu mine.

La fel este când vine vorba despre feedback sau despre evaluare: chiar dacă sunt evaluați prost, angajații din culturile constructive înțeleg de ce au primit acea evaluare și, mai mult, știu cum și ce au de îndreptat, pe când în culturile defensive oamenii se așteaptă din capul locului la orice se întâmplă, este o mare predictibilitate a impredictibilității pentru că nu știi când, cum și la ce să te mai aștepți și cel mai indicat este să stai în gardă tot timpul. Tot din principiu.

Din păcate, deși există un infinit de forme de școli de management, de leadership, de business, există doar două dimensiuni pe care, dacă nu le ai, îți irosești timpul la școala de management: caracterul sau dimensiunea morală și experiența de viață, mai exact expunerea la viață. Experiența de viață nu trebuie să fie toată în același domeniu; mai mult, poate chiar să nu fie deloc experiență de management, dar cu cât este mai diversă cu este atât mai utilă (sport, lectură, călătorii, hobbyuri, studii, curiozități personale, locuri de muncă anterioare, familie).

Restul este o excepțională teorie, fabulos de utilă dacă vine să le completeze pe celelalte două, și aproape inutilă dacă oricare dintre cele două lipsește.

Este interesantă forma de inutilitate în cazul lipsei uneia dintre cele două dimensiuni. Dacă ești OK cu dimensiunea morală, dar nu ai expunere și experiență de viață, va fi greu (oricâtă bunăvoință ai avea) să ai concepte și soluții pragmatice pentru tot spectrul de situații de care abundă viața de manager și poți sfârși prin a fi copleșitor de bun în ochii celorlalți, dar epuizat și devorat de propria bunătate și toleranță. Dacă lipsește dimensiunea morală, dar există școala vieții, situația devine gravă pentru că acest fel de om se va hrăni cu și va devora bunătatea altora la nesfârșit, fără vreo urmă de conștiință. În prima situație se va spune că un astfel de om este “prea bun“, în al doilea caz proverbul “Lacomul, și sătul, tot flămând este“ redă cel mai bine filosofia în care va funcționa un astfel de om.

Managementul se învață și la școli de management, dar se învață exact în măsura în care vreo școală te poate învăța iubirea și succesul în relațiile intime. Unele tehnici de management sunt nemaipomenite: tehnici de influențare pozitivă, tehnici de negociere, tehnici de ascultare, tehnici de a da feedback, tehnici de facilitare. La fel, unele tehnici de seducție sunt interesante: tehnica de a nu răspunde la telefon „din prima“, tehnica de a privi într-un fel anume, tehnica de a ceda greu, tehnica (foarte populară) de a dispărea pentru a vedea reacția partenerului și câte or mai fi… Dar toate acestea sunt tehnici, nicidecum nu sunt relația în sine, iar capacitatea de adaptabilitate, fie în management, fie în iubire, cere, pentru a fi de succes, caracter și experiență.

Această analogie poate suna patetic, dar deprinderea anumitor priceperi cere, dincolo de tehnici, un fel de a fi care nu se învață de nicăieri, ci doar se clădește pas cu pas, cu răbdare și cu conștiinciozitate.

În mod interesant am observat că managerii buni, dar tineri, sunt mai degrabă exaltați și studiază dezvoltare personală ca să își completeze experiența de viață, în timp ce managerii buni și bătrâni au pilde, analogii și studii de caz de împărtășit pentru că au deopotrivă și dimensiunea morală, dar și destulă anvergură în înțelegerea vieții.

Managerii tineri, doar cu experiență de viață, sunt ca niște prădătoare prinse în capcană și se învârt amețitor prin cercuri vicioase, au succese volatile.

Managerii bătrâni care au reușit să își construiască cariera mizând doar pe experiența de viață au reușit prea târziu să descopere valoarea dimensiunii morale și tot ce mai speră este să nu fie deconspirați în lipsa lor de moralitate.