Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Câte bordeie, atâtea obiceie

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Orice proces de creștere, de dezvoltare sau de schimbare, personală sau organizațională, presupune parcurgerea unor etape. La nivel tehnic ele sunt aceleași: conștientizarea și acceptarea. La nivel de conținut începe Turnul Babel: câte bordeie, atâtea obiceie, mai exact „balamucul“.

Există pe piață o inflație de metode și de tehnici de conștientizare: o multitudine de abordări de coaching (care duc ușor – ușor, din păcate, profesia de coach către derizoriu), diverse forme de terapii (care fac din activitatea terapeutică, încet – încet, din păcate, o activitate ridiculizată, aparent la îndemâna oricărui absolvent de psihologie), magii, ezoterii și fumigații (care, cele mai multe, sunt șarlatanii evidente). Chiar dacă este vorba despre om în toată subiectivitatea lui și nu despre vreo știință obiectivă, există metodologii extrem de riguroase și solide din punct de vedere științific care pot facilita procesul de conștientizare. Restul abordărilor sunt tentații cu oarecare șansă de reușită. Unii oameni, de regulă cu o inteligență peste medie, cu un pic de strigăt antreprenorial interior și în urma câtorva experiențe de viață „conștientizate“, se erijează în înțelepți facilitatori ai procesului de „conștientizare“ al altora și încearcă să le reproducă propriul context, cu încăpățânare și cu determinare. Scapă din vedere momentul (conceptul) de „readiness for change“ care este o condiție unică pentru producerea conștientizării.

Conștientizarea este un proces foarte personal, intim, care se produce fie asistat sau facilitat într-un demers terapeutic sau de coaching de calitate, fie ca o experiență aflată la îndemâna oamenilor obișnuiți, dar consecvenți în autoreflecție, de a avea propriul proces interior de analiză.

Ca să fac o analogie, atunci când spunem „conștientizare“ este ca și cum am spune „școala primară“, iar când spunem „acceptare“ este ca și cum am spune „premiant”, nu „absolvent de școală generală”. Aproape orice proces de conștientizare virează de cele mai multe ori, în mod natural și nu neapărat pentru că așa ar fi bine, către negare, nu spre acceptare. Natura umană respinge cu bună dreptate subiectivă ideea că face ceva greșit, că nu face lucrurile perfect sau că ar avea ceva de îmbunătățit. Nu este bine, nu este eficient, dar procesul natural așa funcționează. Omului îi este mai la îndemână să explice de ce face un lucru așa cum îl face decât să se întrebe ce ar putea face diferit. Omul, oricât de mult ar putea, se blindează de argumente pentru propriile acțiuni în loc să facă răsplătitorul efort de a reflecta la o posibilă diversificare sau schimbare viitoare.

Niciun om nu își propune ca acțiunea pe care o face el să fie ineficientă sau proastă la nivel de intenție. Cel mult își propune să facă un efort minim neînțelegând profund consecințele. Intenția de la baza unei acțiuni poate fi cel mult incompletă, dar, în standardele celui care o întreprinde, ea este, din păcate, maximă.

Conștientizarea, în acest caz, ar putea fi despre percepția „maximului“, despre a înțelege că intenția bună și efortul minim sau nesusținut nu prea duc la performanță, dacă performanța (de vreun fel) poate fi un obiectiv de interes. Conștientizarea ar mai putea fi despre nivelul standardelor, care, deși par greu de menținut, poate nu sunt ridicate la nivelul la care ar putea fi. Sau, conștientizarea ar mai putea fi despre înțelegerea mecanismului cauză-efect (intenție-implementare), în cazul în care „oricât de mult ne-am strădui“ „ceilalți nu înțeleg“. Și în acest caz, mecanismul de implementare trebuie schimbat și adaptat la nevoile interlocutorilor. Personal, mi-a luat câțiva ani de terapie ca să înțeleg că întrebarea zilnică a mamei, până pe la vreo 30 de ani ai mei, dacă am mâncat bine și dacă sunt îmbrăcată bine (a se citi gros, indiferent de vreme) nu era despre incapacitatea mea de a mă hrani sau despre a decide ce haine este adecvat să port, nici nu avea la bază vreo intenție de sâcâială, ci era pur și simplu despre cea mai duioasă grijă posibilă a unei persoane față de o alta.

Odată conștientizată percepția de sâcâială, a apărut nevoia de schimbare. Mama mea nu își putea modifica nici întrebarea, nici intenția (iar ea nu avea nevoie să schimbe absolut nimic pentru că însăși întrebarea îi producea mulțumire și fericire), soluția era ca eu să accept care îi era intenția. Din acest moment încolo tot mecanismul conștientizare-acceptare funcționează magic: nu am mai primit niciodată întrebarea cu pricina fără să fi cerut vreodată explicit să nu o mai primesc. Ce am învățat eu de fapt din acest mecanism a fost ca, minimal, pentru igiena relațiilor cu interlocutorii mei, să îmi clarific în mod explicit, totdeauna, intențiile (ex. te întreb / îți spun asta pentru că… mă interesează, mă surprinde, am nevoie să …).

Astfel, cheia este acceptarea mai mult decât conștientizarea, dar oamenii cred că, dacă raționalizează pe marginea conștientizării, sunt deja în proces de schimbare. Nicidecum, doar durerea de a accepta că este ceva de schimbat în propriile raționamente ne validează trecerea corectă prin procesul de conștientizare. Nu este vorba despre nimic vesel aici sau despre vreo acțiune la îndemâna oricui, este vorba despre o durere sufletească profundă care repoziționează convingeri. Odată repoziționate propriile convingeri ne putem declara „premianți”.