Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Așteptând sfârșitul lumii

Ideea sfârșitului de lume ne face să zâmbim pentru că este o naivitate drăguță și totodată o certitudine despre care știm că nu se va petrece și asta ne dă forța să fim îngăduitori. Poate că este unul dintre puținele lucruri despre care lumea este înțeleaptă în masă. Știind, avem putere, deci avem controlul, iar puterea ne dă forța să zâmbim. Dacă nu știm, fie începem să pretindem că știm, temându-ne în mod indirect, fie suntem curajoși și ne temem direct.

Așadar, zâmbetul curat și relaxat vine din evidență și din forța interioară, pe când frica ne schimonosește zâmbetul. Vorbind despre sfârșitul lumii toți oamenii sunt frumoși și plăcuți, dar vorbind despre adevărurile personale absolute oamenii încep să nu se mai vadă și atunci când își dau seama de asta încep să se agite și să se preocupe în exces de a se face remarcați.

Aș distinge două tendințe prin care oamenii aleg să își facă cunoscute opiniile. Aproape fiecare dintre noi am avut o revelație pe care ne-am dorit-o pentru cei din jurul nostru și i-am forțat să le placă un film doar pentru că nouă ne-a plăcut, să citească o carte doar pentru că nouă ne-a produs revelații, să facă o activitate doar pentru că noi am găsit bucurie făcând-o, să mănânce după propriile noastre principii de nutriție unice și absolute. Aceasta ar fi categoria celor care vor binele cu forța pentru alții.

Există și categoria celor care au descoperit propriul bine și atunci, din principiu, acest bine devine binele absolut, universal și general valabil: “Nu știu, deci nu există” sau “nu îmi place mie, deci nu place nimănui”.
Dacă în primul caz atitudinea este oarecum de includere a celorlalți, este drept, prin împărtășire cu forța, în cel de-al doilea caz vorbim despre autoizolarea de ceilalți și despre împărțirea lumii după criteriul “eu și cei ca mine și cei care sunt împotriva mea”. Și într-un caz, și în celălalt sunt ignorate nevoia și diversitatea celorlalți, iar prețul acestei ignorări este de fapt iluzia puterii, nu puterea în sine. Este o putere autoatribuită care, de la distanță, este caraghioasă și nostimă, însă de aproape îi exasperează pe ceilalți.

De la distanță, adevărul personal absolut al oricui se vede cam la fel cum se vede sfârșitul lumii, însă de aproape, din “cercul strâmt”, orice interlocutor care trebuie să digere cu forța opinii de tip verdict, cum ar fi “schiez, deci toți ar trebui să fiți interesați de acest sport” (sau “cine nu schiază e prost”), nu va dori decât să se îndepărteze pentru că este incomodat de cea mai evident imatură formă de argumentare. Mai mult, adulții inteligenți și maturi, pentru că la ei ne raportăm, nu vor fi vreodată convinși prin acest tip banal de argumentare, dar culmea, mulți dintre ei, inteligenți și maturi în aspirație, își fac un crez din propriile lor convingeri și le scapă din vedere mecanismul prin care le propovăduiesc. Cu siguranță orice experiență ne îmbogățește și ne crește, însă fiecare are dreptul să aleagă când și dacă vrea să crească și dacă experiența sau preferința cuiva îi poate fi în vreun fel de folos. Binele cu forța este un indiciu evident de unilateralitate a unei viziuni, o fixație, nicidecum o deschidere către cunoaștere și către diversitate și, cu cât oamenii se simt mai împinși la un bine pe care nu și-l doresc sau pe care nu și-l atribuie, cu atât vor frâna mai repede.

Aspirația de a fi un reper de cunoaștere este probabil ce își doresc acești oameni, însă tocmai acesta este rolul reperelor, de a-i ghida pe ceilalți, nemișcându-se și fiind stabile în cunoașterea pe care o pot împărtăși. Reperele spre care mergem ne generează cam același fel de zâmbet ca și discuția despre sfârșitul lumii, pentru că avem certitudinea că vom deveni ceea ce ne dorim atunci când reperele ne întâmpină, pe când reperele care vin buluc spre noi sunt sfârșit de lume.

IULIANA STAN (OD & leadership consultant și director general al Human Synergistics România)