Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Alinierea, un proces ciudat

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Adevărul este că mai aliniați decât putem fi cu noi înșine, nu putem fi cu alții din afara noastră. Fie că vorbesc despre situații organizaționale sau personale, despre contexte micro sau macro, alinierea este ceva ce toată lumea își dorește pentru ceilalți: subordonații să se alinieze, colegii să se alinieze, board-ul să se alinieze, familia să se alinieze, prietenii să facă și ei ceva să se alinieze…

Percepția de nealiniere este o stare care nu poate fi rezolvată altundeva decât acolo unde este resimțită. Iar oamenii pun în balanță faptul că deja nu se simt bine din lipsă de aliniere, dacă tot ei mai trebuie sa facă un efort în relația cu cei cu care nu se simt aliniați deja este nedrept de mare deranjul… tot eu să fac ceva?

Alinierea nu este despre cum, magic și coercitiv, lumea îmi împărtășeste valorile, viziunile, normalitățile subiective, ci despre cum fac eu să atrag alte și multe normalități subiective, la un scop comun. În organizații, strategiile nu aliniază oameni, oamenii aliniază oameni. Oamenii produc procesul de aliniere prin povești, prin valori, prin exemple personale. Profitul unei companii poate fi scopul comun autentic al maximum zece oameni, dar aspirațiile și valorile pot fi scopul comun al unui grup mai mare de oameni, incluzându-i și pe cei de mai sus. Cuvântul profit este în sine selectiv, pe când aspirațile atrag și aliniază oamenii. Din păcate, multe demersuri de aliniere eșuează pentru că scopul alinerii este doar în jurul cuvântului profit (spun cuvânt pentru că nu poate fi considerat un scop în sine). Cuvinte cum ar fi semnificație, realizare, dezvoltare, apartenență, par prea greu de operaționalizat și atunci sunt repede abandonate deși acestea sunt singurele care asigură eșecul sau succesul alinierii.

Cât durează alinierea și în ce constă implementarea? este o întrebare pe care o aud în fiecare discuție despre aliniere. Este amuzant pentru că așteptarea celor care pun întrebarea este să vadă un desfășurător, un Gant cu durata etapelor de aliniere. Alinierea este ca maturitatea, nu este garantată de vârstă, de experiență sau de inteligență, ci de capacitatea de conștientizare, de asumare și de responsabilitatea personală în tot acest proces. Realizarea alinierii are ca termen livrarea unui set de obiective (oricât ar dura până la realizarea acestora) nu o durată iar procesul este unul de devenire nu unul de execuție. Este un proces pe care numai atunci când l-ai început te întrebi de ce nu l-ai început mai devreme și pe care te prinzi că este mai plăcut să nu îl închei niciodată o dată ce ești în timpul desfășurării lui. De regulă procesele de aliniere care nu vor începe niciodată sunt acele discuții interminabile despre strategii bine articulate despre „alții / ceilalți care ar trebui să (pentru ca așa e normal)…”.

În cea mai intimă relație cu procesul de aliniere este, în cazul organizațiilor, cultura lor, iar la nivel personal este nivelul și calitatea tipului de conștientizare pe care îl practică oamenii. O cultură bună susține virtuos alinierea, cele două dimensiuni hrănindu-se una pe cealaltă și construindu-se una pe baza celeilalte, o cultură nepotrivită este în cerc vicios cu procesul de aliniere, canibalizându-se reciproc și epuizând toate resursele. Ce este de fapt alinierea? Este un fel de a face lucrurile, este cum facem ce avem de făcut, într-un fel în care integrăm tot ce avem mai bun / util din resursele pe care le avem la dispoziție – oameni, inteligență, strategie, viziune, tehnologie, aspirații, viitor, frustrări, temeri, valori, principii, presiuni, provocări și multă, foarte multă, subiectivitate. Alinierea este despre conducerea subiectivității, nu despre obiectivizarea diversității.