Opinie Dragoș Pătroi:Între legea forței și forța legii în relațiile fisc - contribuabili

Până la o limită, pot înțelege chiar și dorința inspectorilor fiscali de a stabili, cu orice preț, debite suplimentare în sarcina contribuabililor; probabil așa își dovedesc eficiența în fața șefilor și pot fi feriți de eventuale disponibilizări în cazul unor restructurări viitoare (care, apropo, se anunță destul de ample la nivelul direcțiilor județene ale finanțelor publice, odată cu procesul de regionalizare și de înființare a Direcției de Antifraudă Fiscală).

Nu pot însă înțelege cum deducerea TVA s-a transformat dintr-un drept legal și legitim al contribuabililor mai mult
într-o obligație a acestora de a-și proba și justifica bunele practici în materie fiscală. Asta deoarece organele fiscale le anulează acest drept, invocând – în baza unor criterii și aprecieri, de regulă, pur subiective – existența unor practici frauduloase pe „circuit„.

Fără a se ține însă cont de înde-plinirea condițiilor de fond și de formă, reglementate de Codul fiscal în vederea exercitării dreptului de deducere, sau de jurisprudența comunitară din domeniu. Ceea ce mi se pare însă cu adevărat relevant privind atitudinea abuzivă a fiscului este faptul că această anulare a dreptului de deducere la nivel de TVA nu este structurată, de multe ori, pe niciun fel de analize corelative care să ofere măcar indicii privind participarea conștiență și voluntară a contribuabilului supus inspecției fiscale la mecanismul de fraudare al taxei.

În condițiile în care, pe fond, tocmai acesta ar trebui să fie argumentul forte al fiscului, respectiv să probeze dacă contribuabilul supus inspecției fiscale este sau nu parte directă a unei tranzacții fictive, pentru a putea fi incidente în cauză prevederile Legii nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale. Nu mai vorbesc de situația hilară în care un contribuabil este înscris în lista contribuabililor inactivi, dar – în consecință – organul fiscal „uită„ să-i anuleze și validitatea codului de TVA, deși legislația fiscală impune „din oficiu„ această obligativitate a organelor fiscale.

Astfel, dacă un alt contribuabil face o achiziție de la cel menționat anterior și îl verifică, pe site-ul ANAF, numai din punctul de vedere al validității codului de TVA – pornind de la premisa că organele fiscale își fac treaba și, dacă are cod valid de TVA, înseamnă că nu e inactiv – ulterior, pe parcursul unei inspecții fiscale, va suporta consecințele legale privind neadmiterea la deductibilitate fiscală a taxei aferente. Ce consecință suportă fiscul? Da, ați ghicit, niciuna, au „uitat„ și ei, ce să facă…

În opinia mea, multe din stările conflictuale care apar în raporturile dintre fisc și contribuabili se datorează limitelor, extrem de largi și interpretabile, ale deja celebrului art.11 din Codul fiscal, ce oferă organelor fiscale prerogativele de a reîncadra substanța economică a unei tranzacții și, pe cale de consecință, de a interveni asupra bazelor de impunere declarate de contribuabil, în situațiile în care se apreciază că există neconcordanțe între substanța economică a operațiunilor efectuate de contribuabil și calificarea juridică și fiscală a acestora. Nu neg necesitatea existenței procedurilor de autoritate – structurate pe dreptul de apreciere al organelor fiscale, în direcția cuantificării relevanței stărilor de fapt fiscale și, eventual, atribuirii unei noi dimensiuni a acesteia – care se împart în trei mari categorii: ajustare, recalificare și estimare.

Susțin însă că, indiferent de operațiunea la care ne raportăm, demersurile organelor fiscale trebuie să se circumscrie, din punct de vedere procedural, strict limitelor impuse de prevederile Titlului III Cap. III Cod procedură fiscală, referitoare la administrarea și aprecierea probelor în domeniul fiscal și nicidecum să se structureze pe practici neunitare sau subiective ale celor aflați, la un moment dat, în control.

Spre exemplu, în cazul aplicării procedurii de stabilire a bazelor de impunere prin estimare, problema esențială cred că rezidă în aria lor de aplicabilitate. În perversitatea lor subtilă, aparent nevinovată, textele de lege fac trimitere la situația în care „evidențele fiscale și contabile sunt incorecte…„. Adică, cum vine asta? Și cu metodele clasice de control ce mai facem? Deci, te sustragi sau nu verificărilor fiscale, nu mai contează, ai greșit, organul fiscal poate aplica stabilirea bazelor de impunere prin estimare.

Asta îmi aduce aminte de celebra baladă populară Miorița și de soarta baciului moldovean! Referitor la operațiunea de recalificare, și aceasta comportă discuții ample – în special, prin prisma implicațiilor fiscale majore – privind posibilitatea practică de recalificare a unui contract de asociere în participațiune în contract de închiriere sau din activitate independentă în activitate dependentă (iar aici am în vedere, în principal, convenția civilă vs. contractul de muncă).

Desigur, ar mai fi foarte multe de spus… Ceea ce trebuie să înțeleagă organele fiscale atunci când îi spun nonșalant contribuabilului – fără argumente! – să conteste dacă nu-i convine, este că, pe lângă contestația administrativă și, ulterior, acțiunea în instanță, contribuabilul poate să formuleze și sesizare penală pentru abuz în serviciu. Și să solicite, în civil, și daune materiale direct în nume personal celor aflați în control!

DRAGOȘ PĂTROI (consultant fiscal, cadru universitar asociat ASE București)