Opinie Dragoș Pătroi, consultant fiscal: Varianta fiscală a principiilor “lăsați-mă să cumpăr” și “lăsați-mă să vând”

DRAGOȘ PĂTROI este consultant fiscal și cadru universitar asociat la ASE București.

Am lecturat, într-o primă fază, acest proiect de act normativ, aflat în prezent în dezbatere publică și trebuie să recunosc că forma propusă este una foarte curajoasă, de natură să stimuleze – în forma sa generală, fără a lua în calcul unele aspecte particulare – atât mediul investițional, cât și consumul, printr-o fiscalitate mai competitivă ca în prezent.

Însă, pe lângă o fiscalitate competitivă – aflată, cel puțin deocamdată, doar la nivel de bune intenții – cred că mediul de afaceri are nevoie de ceva mai mult: de predictibilitate și de securizarea afacerii. Altfel spus, de materializarea în doctrina și practica fiscală de zi cu zi a două principii absolut necesare, pe care personal le-aș denumi simplu și sugestiv “lăsați-mă să cumpăr” și “lăsați-mă să vând”.

Ce ar însemna materializarea în practica fiscală a principiului “lăsați-mă să cumpăr” ? Că un contribuabil nu se va trezi în ipostaza în care, dacă a efectuat achiziții de la un anumit furnizor, organele de inspecție fiscală îi vor limita ulterior exercitarea dreptului său legitim de deducere (atât la nivelul impozitului pe profit, cât și al TVA), pe motiv că respectivul furnizor a avut un comportament fiscal inadecvat.

Dacă e așa, apare întrebarea firească de ce fiscul nu l-a inclus în lista contribuabililor inactivi și, pe cale de consecință directă, de ce nu i-a anulat validitatea codului de TVA? Cred că dreptul de deducere al taxei se poate exercita în condițiile îndeplinirii corelative a cerințelor formale și a criteriilor de fond prevăzute de legislația fiscală, iar atitudinea organelor fiscale – nu generalizată, dar dominantă – de limitare a acestui drept al contribuabililor, doar pe baza unor aprecieri subiective care au la bază prerogativele conferite de art.11 din codul fiscal, este o atitudine discreționară (asta ca să fiu elegant în exprimare și să nu zic direct abuzivă). 

Nu sunt atât de naiv să neg că există mecanisme – unele chiar foarte ingenioase – de fraudare a obligațiilor fiscale în materie de TVA, prin clasica metodă de tip carusel, prin firme de tip suveică sau de tip bidon. Foarte bine, cine aderă la aceste practici, să suporte toate consecințele legale care se impun, cred că toată lumea e de acord cu asta. Eu doresc însă să mă refer aici strict la contribuabilii de bună credință – care efectuează achiziții ale căror substanță economică poate fi probată, din punct de vedere al relevanței stării de fapt fiscale – și nu la cei implicați în circuitele infracționale de fraudare a obligațiilor fiscale prin așa-numitul „comerț cu hârtii”.

Cu atât mai mult în situația în care intrările de la furnizorii prezumați a fi de tip fantomă sunt din categoria unor bunuri refacturate ulterior către alți beneficiari. Atâta timp cât un contribuabil deține un înscris care îndeplinește – din punct de vedere contabil și fiscal – rolul de document justificativ de aprovizionare (chiar dacă este emis de un contribuabil cu un comportament fiscal inadecvat) și, ulterior, derulează operațiuni taxabile (prin refacturarea bunurilor aprovizionate inițial) nu văd care ar putea fi problema în exercitarea dreptului de deducere din punct de vedere fiscal, cu atât mai mult cu cât se poate identifica și trasabilitatea produselor respective, prin circuitul lor de facto corelativ cu circuitul scriptic al documentelor aferente și întocmite în cauză.

În opinia mea, problema esențială este aceea că – de cele mai multe ori – demersul organelor fiscale nu are la bază (așa cum ar fi normal, pentru anularea exercitării dreptului de deducere) stabilirea unei legături de cauzalitate între deducerea taxei și participarea – voluntară și conștientă – a contribuabilului supus inspecției fiscale la mecanismul de fraudare a TVA.

Ori, în jurisprudența europeană există Decizii ale Curții Europene de Justiție care reglementează tocmai acest principiu, în mod transparent și explicit – am în vedere chiar o Hotărâre recentă a Curții, pronunțată în data de 21 iunie 2012, în Cauzele reunite C80/11 și C142/11. Pe fond, este de reținut că nu se poate invoca – în anularea exercitării dreptului de deducere a TVA de către contribuabil – motivul că emitentul facturii sau unul din furnizorii săi a săvârșit nereguli, fără ca autoritate fiscală să probeze, în baza unor elemente obiective, că persoana impozabilă în cauză știa sau ar fi trebuit să știe de mecanismul de fraudare.

De asemenea, reținem și faptul că persoana impozabilă nu are obligația de a se asigura că emitentul facturii – privind livrarea unor bunuri – dispunea legal de bunurile respective și era în măsură să le livreze, sau că acesta și-a îndeplinit obligațiile sale legale privind declararea și plata taxei în cauză. Altfel spus, persoana impozabilă este exonerată de obligația de a identifica indicii privind presupunerea existenței unor fraude în materie de TVA în sfera emitentului facturii.

În acest sens, cred că o soluție de compromis – care ar putea totuși detensiona situația actuală în cadrul derulării unor inspecții fiscale – ar fi ca autoritatea publică să creeze o bază de date cu firmele cu risc fiscal, astfel încât un contribuabil să știe, prin consultarea respectivei baze de date – înainte de efectuarea unei operațiuni de achiziții de la firmele care figurează în această bază de date – riscurile fiscale la care se poate expune efectuând tranzacții comerciale cu funizorii în cauză.

Pe de altă parte, materializarea în practică a principiului “lăsați-mă să vând”, s-ar referi la faptul ca, în momentul în care vând, agenții economici ar trebui să aibă posibilitatea să solicite un instrument de plată care să le garanteze efectiv posibilitatea de a-și încasa contravaloarea mărfurilor livrate și/sau a serviciilor prestate – într-un termen rezonabil, de maxim 30 de zile de la scadență – chiar dacă clienții lor nu-și onorează obligațiile de plată care le revin sau emit CEC-uri fără acoperire.

Eventual, ar trebui să se structureze o modalitate prin care să se introducă un instrument de plată cu clauză penală, iar – ulterior – autoritatea publică să aibă posibilitatea să se îndrepte către acei clienți rău platnici, dar fără a afecta dreptul contribuabililor onești de a-și încasa sumele care le revin, cu atât mai mult cu cât aceștia ar solicita unele garanții specifice (reglementate prin cadrul normativ) în acest sens și, astfel, și-ar lua măsurile de precauție necesare. 

În absența introducerii și transpunerii în procedura fiscală a acestor principii, contribuabil se va simți permanent pe o poziție de inferioritate față de organele fiscale, ca și cum exercitarea unor drepturi legitime ale sale de deductibilitate fiscală ar fi un semn de bunăvoință (sau nu !) din partea organelor fiscale, aspect ce ar putea genera, pe viitor, noi stări și situații conflictuale.