Opinie Dragoș Pătroi, consultant fiscal: Evaziunea fiscală ca scuză a clasei politice

DRAGOȘ PĂTROI este consultant fiscal și cadru universitar asociat la ASE București.

Deși sunt adeptul teoriei că nu există metode certificate de dimensionare fidelă a nivelului evaziunii fiscale în același timp cred că nu putem nega existența în sine a fenomenului. Ceea ce mă surprinde este însă faptul că identificarea evaziunii fiscale ca fiind sursa tuturor relelor în țara asta reprezintă cam singurul punct de vedere comun al clasei politice, de la stânga la dreapta spectrului politic. Nu o strategie comună, națională privind îmbunătățirea serviciilor medicale, eficientizarea sistemului de învățământ sau dezvoltarea infrastructurii, ci privind condamnarea (de cele mai multe ori, la nivel declarativ) cu mânie proletară a fenomenului de evaziune fiscală.

Din capul locului, vreau să spun că nu cred în moralitatea evaziunii fiscale și nici în efectele sale benefice complementare fazei de recesiune a economiei reale. De asemenea, sunt de acord că aceasta este un fenomen nociv, ce trebuie combătut de instituțiile abilitate ale statului român. Nu pot însă să nu mă întreb de unde vine acest consens al clasei politice, dincolo de toate divergențele așa-zis doctrinare care le caracterizează. Poate din această cauză nu are bani clasa politică să ducă la îndeplinire promisiunile fanteziste din campaniile electorale, nu? Că, dacă n-ar fi blestemata asta de evaziune fiscală, serviciile publice și bunurile publice de calitate și care să răspundă obiectiv necesităților reale ale comunităților ar răsări la tot pasul… Nu cumva este mai comod să se umfle dimensiunile evaziunii fiscale și să se justifice astfel lipsa de acțiune și de strategie a decidenților politici, indiferent ce coloratură politică ar avea ei la un moment sau altul? Și, astfel, evaziunea fiscală devine scuza perfectă a politicienilor, motivată cu ipocrizie și de o dimensiune, uneori, halucinantă atribuită fenomenului evazionist – asta ca ingredientele să fie complete și să dea bine la publicul votant.

Dincolo de promisiunile politicianiste omniprezente (de regulă, în preajma alegerilor) la șezătorile mediatice referitoare la cine reușește să aducă mai mulți bani la bugetul statului, nu am auzit analize despre cum se va urmări eficientizarea cheltuirii banului public. Mereu auzim: avem la buget 200 de milioane, un kilometru de autostradă costă 10 milioane – desigur, toate cifrele sunt cu titlu de exemplificare –, nu ne ajung banii decât pentru 20 de kilometri anul ăsta; dacă n-ar fi fost evaziunea fiscală și s-ar fi strâns la buget 400 de milioane am fi reușit să facem 40 de kilometri. Niciodată însă, eu personal, nu am auzit vreun om politic spunând: știm că din aproximativ 250 de zile lucrătoare pe an, cam jumătate munciți să vă plătiți taxele; știm că aveți unul dintre cele mai mari numere de taxe din UE (aproximativ 39); cu toate acestea, prin efortul dvs. – contribuabilul român – s-au strâns la buget 200 de milioane și pentru asta vă mulțumim, o să încercăm să găsim soluții să scădem prețul unui kilometru de autostradă de la 10 milioane la 5 milioane și astfel, anul acesta, în loc de 20 de kilometri de autostradă să construim 40 de kilometri, ca dvs. să aveți imaginea cheltuirii eficiente și responsabile a banului public.

Despre ce responsabilitate putem însă vorbi când cheltuielile bugetului general consolidat cu bunuri și servicii – de data asta, cifrele nu mai sunt doar cu titlu exemplificativ, ca în cazul de mai sus – au atins în 2013 același nivel (ca pondere în PIB) ca în 2008 (respectiv 6,2% versus 6,5%)? Sau când raportul Curții de Conturi pe anul 2011 consemnează suma de 56 miliarde de lei (adică aproximativ 12,5 miliarde de euro!) ca fiind suma abaterilor cu caracter financiar-contabil constatate la nivelul anului 2011 în sectorul public? Am dat doar două exemple, din două guvernări diferite, pentru a nu fi acuzat de lipsă de echidistanță în raționament…

Chiar cu riscul de a mă repeta, reiterez faptul că nu sunt atât de naiv încât să neg existența fenomenului de evaziune fiscală. Doar că acesta trebuie individualizat (strict în persoana celor care eludează sarcina fiscală care le revine în mod legal) și în niciun caz generalizat, deoarece în acest mod culpabilizăm discreționar întregul mediu de afaceri și generalizăm nejustificat un sentiment de vinovăție, transformând marea majoritate a contribuabililor în potențiali infractori. În aceste condiții, există riscul să apară un sentiment de ostilitate al societății față de plătitorul chiar și corect de impozite, dar și sentimentul finanțării statului perceput ca un inamic economic.

Discutând cu un client al meu, după o inspecție fiscală, l-am întrebat dacă se simte vânat ca un infractor de organele fiscale; trist, omul mi-a răspuns: nu, mă simt exploatat ca un sclav. Și nu este decât directorul unei cunoscute multinaționale de origine germană! Mă întreb cum se simte un mic patron care are un magazinaș de cartier.

Guvernanții trebuie să înțeleagă că, atâta timp cât legile fiscale vor fi percepute ca o formă de agresiune exercitată asupra veniturilor legitime ale contribuabililor, cu o pronunțată tentă confiscatorie, aceștia vor căuta să identifice acel sistem al deductibilităților fiscale „ascunse“ sau „aparente“ (pe fond, proceduri fiscale alternative) care să le permită încadrarea în „marja de eroare“ a referențialului normativ, dar cu un minim al costurilor fiscale incidente. Măsurile coercitive, aplicate singular, nu vor avea efectul scontat pe linia combaterii evaziunii fiscale, dacă nu sunt dublate și de măsuri de „respiro“ pentru contribuabili. Nu este exclus ca fiscalitatea fanariotă să poată reprezenta un studiu de caz util pentru oricare din guvernele României; dar și o lecție de istorie la fel de utilă.