Opinie Crenguța Nicolae: Să mori tu, cu tot partidul tău și cu toți votanții tăi

„Pentru John nu poziția politică era decisivă. Se putea să fie în dezacord cu tine în privința unui subiect, dar decisivă era atitudinea față de acele valori care l-au animat pe el în orice a făcut: se despărțea de tine dacă îți lipseau valorile de bază legate de decență, respect, participarea la un proiect mai mare decât orgoliul tău personal.” Cam aceasta a fost esența elogiului făcut de Joe Biden și interpretat într-un editorial CNN drept un elogiu la adresa artei aproape pierdute a politicilor bipartizane, a ideii că a intra în politică înseamnă a căuta să faci bine pentru ceilalți și că temeiul politicii este conștiința mereu reamintită a umanității noastre comune, a faptului că avem întotdeauna mult mai multe lucruri în comun decât lucruri care ne separă.

Desigur că și reflecțiile lui Biden, și editorialul CNN ținteau de fapt să-l acuze pe președintele Donald Trump, considerat de CNN drept etalonul stilului de politică puternic partizană, bazată pe demonizarea cu orice preț a adversarilor și găsirea de scuze cu orice preț pentru aliați. Mai mult, însăși ceremonia de comemorare, la care Trump n-a fost invitat, a căpătat până la urmă sensul de „cea mai mare reuniune Resist de până acum”, așa cum a numit-o The New Yorker. Pe de altă parte, climatul de întărâtare continuă care domină de ani buni politica și media din SUA face ca un discurs despre posibilitatea unei atitudini mai luminate în locul tribalismului furios să pară fals, mai ales când vine din partea unor oameni din politică sau media care au încurajat respectivul tribalism sau au profitat de pe urma lui.

Ceea ce nu am văzut însă la americanii de pe Twitter a fost dezaprobarea ideii în sine de bipartizanat, a posibilității de cooperare între politicieni de culori diferite în numele unor valori comune. Scandalul continuu din politică a creat oboseală și saturație în rândul unor oameni normali, care au înțeles că partizanatul înverșunat e distructiv pentru „valorile de bază legate de decență, respect, participarea la un proiect mai mare decât orgoliul tău personal”, cum zicea Biden. Ceea ce au avut de reproșat comentatorii a fost tocmai faptul că reflecțiile lui Biden și ale editorialistului CNN nu sunt însoțite și de punerea lor în practică; faptul că găsesc cu greu un canal tv sau un ziar care să relateze, de pildă, despre ceremonia de comemorare fără interpretare politică partizană; faptul că până și moartea lui McCain e exploatată politic, din moment ce Biden abia a terminat de vorbit și CNN deja specula despre o posibilă candidatură a lui pentru președinție.

La noi, în schimb, stilul de politică bazată pe partizanatul visceral e într-un stadiu încă primitiv: scandalul nu doar că n-a creat saturație, ci dimpotrivă, e în plină evoluție de la faza de atacuri verbale spre cea cu săritul la bătaie, atât între politicieni, cât și între susținătorii lor. Desigur că și la noi, în rarele ocazii când apar, apelurile la o politică bazată mai puțin pe scandal și mai mult pe idei au un aer fals, fiindcă majoritatea figurilor din politică și din media care incriminează „războiul româno-român” sunt ei înșiși militanți activi în acest război. Ceea ce avem noi distinctiv este însă faptul că tot mai mulți politicieni, influenceri din media și votanți par să se fi convins că politica înseamnă realmente scandal continuu, conflict pe viață și pe moarte, pentru că au devenit dependenți de emoțiile puternice stârnite de implicarea în politica înțeleasă așa. Acest stil de politică limitată strict la sfera emoțională nu exista până acum câțiva ani, după cum nu exista comportamentul de bullying față de oricine îndrăznește să exprime o opinie ușor diferită într-un trib online oarecare.

„Nu uit și nu iert, iertarea e a lui Dumnezeu, de aceea e și răzbunarea lui. Pentru acel moment, nu o să-l iert niciodată nici dincolo de mormântul meu sau al lui”, a zis Lucian Bolcaș (PSD), despre faptul că Traian Băsescu a refuzat cândva să fie de acord cu nominalizarea lui la CCR. Deși Bolcaș crede că a pus problema în termeni morali, din moment ce are și referințe biblice, în realitate nu e așa și nici atitudinea lui nu poate fi abordată corect în termeni morali. N-avem de-a face cu niște valori pe care Bolcaș le-ar apăra și nici cu un individ capabil să-și judece umorile în relație cu niște valori. A nu putea ierta, a urî din rărunchi, a-ți face un scop în viață din răzbunare, a-ți demoniza adversarii și a le dori moartea, așa cum se întâmplă în triburile noastre politice, din media și social media, nu denotă nici micime morală (după cum se vede din tabăra celor lezați de asemenea atitudini), nici măreție morală (după cum se vede din tabăra celor care le susțin), ci strict incapacitate de autocontrol emoțional, lipsa oricărei educații în materie de gestionare a emoțiilor.

Când Mirel Palada, susținător PSD, a sărit să-l bată pe Mihai Goțiu de la USR, admiratorii lui Palada l-au scuzat imediat: era normal să reacționeze așa, din moment ce a fost provocat; să zică mersi Goțiu că n-a pățit mai rău; ce papagal Goțiu, haha, cum a încasat-o; Palada e adevărata victimă, fiindcă așa nu se mai poate, să fim jigniți și să nu putem riposta în niciun fel! Aceeași atitudine tribală am văzut-o la protestatarii Rezist care au văzut cum foști capi locali USR ca Ioan Năsui de la Arad sau Codruț Bucur de la Brașov se comportă huliganic, primul filmându-se cu o chemare la incendierea jandarmilor și atacarea sediului PSD, al doilea filmându-se cum îl huiduie pe un tip de la PSD. Și festivalul continuă: primarul pesedist Emilian Ciolan din Dârmănești i-a luat la bătaie pe niște membri USR care au venit să depună listele cu semnături pentru inițiativa Fără penali, iar un protestatar s-a filmat hărțuind femeile din PSD cu insulte sexiste, fiindcă e convins, ca și mulți alți oamenii neinformați, că a fi jurnalist înseamnă să hărțuiești cu camera video pe oricine nu-ți place și să pretinzi că așa faci revoluție.

În niciunul din cazurile de mai sus, agresorii nu exprimă nicio idee: tot ce fac e să urle, să huiduie sau să lovească. În deliciul galeriei de fani online și offline, care nu încearcă sentimente civice, trăiri morale, ci doar sunt încântați că așa pot să-și excite și să-și descarce furia, ura, disprețul, plăcerea de a-și umili semenii, pofta de răfuială.

Folosind întotdeauna foarte puține cuvinte, rotite iar și iar: aceleași înjurături, aceleași amenințări, aceleași urări ca adversarii să moară, să se îmbolnăvească de cancer sau să fie violați, ei și copiii și toată familia și tot partidul și toți votanții, fiindcă nu merită să trăiască, nu sunt oameni. Iar ceea ce nu știu acești oameni cu spume la gură este că odată ce au lăsat ca asemenea emoții să-i copleșească, devin dependenți de ele: prin ei nu mai vorbește, decide și acționează o persoană rațională, ci hormonii, chimia internă care le va inventa constant pretexte de ieșit la bătaie și îi va împiedica tot mai mult să se cunoască pe sine și să se controleze, exact așa cum se întâmplă cu foștii războinici care tânjesc mereu după o nouă luptă fiindcă pacea echivalează pentru ei cu sevrajul. Pentru oricine vrea să stârnească violența unui grup de oameni, în special de tineri, ăsta e ABC-ul meseriei.

Un prim progres față de acest nivel primitiv de comportament ar fi capacitatea de recunoaștere cinstită a insuficientei capacități sau dorințe de autocontrol. Jurnalistul Vlad Ursulean a fost printre puținii care și la violențele de stradă din 2012, și la cele din 10 august anul acesta au relatat corect că monopolul violenței n-a aparținut galeriilor de fotbal sau unor misterioși provocatori năimiți de misterioase forțe obscure, iar insistența unor oficiali de partide sau lideri ai protestelor că oamenii culți, civilizați și bine îmbrăcați nu susțin niciodată violența și nu dau niciodată cu pietre e o minciună. De partea cealaltă, când Gabriela Firea, indiferent de motivele ei, a admis că jandarmii au agresat protestatari pașnici și și-a certat colegii de partid că au coordonat astfel de violențe, n-a susținut-o nimeni, ba chiar europarlamentarul Ioan Mircea Pașcu a urecheat-o că îndrăznește să pună la îndoială teza că PSD s-a apărat de o lovitură de stat.

Al doilea progres ar fi ca pornirile violente să nu mai fie raționalizate și scuzate prin acțiunile adversarilor politici, fiindcă o astfel de scuză ajunge întotdeauna și foarte repede să justifice nu doar huiduirea sau lovirea unor oameni, ci și nimicirea lor fizică. Primarul bătăuș din Dârmănești n-a fost nici măcar mustrat de partid, ci dimpotrivă, capii PSD au continuat să se victimizeze, pe motiv că din moment ce deviza protestatarilor e o înjurătură, riposta cu bătaia e perfect îndreptățită. De partea cealaltă, Lucian Mîndruță a fost printre puținii influenceri online care au dezavuat constant orice justificare a intențiilor de a introduce agresiunile fizice la proteste pe motiv că „dar nu vezi ce ne fac ăștia?”; alți formatori de opinie nu condamnă însă niciodată chemările la violență de pe paginile lor. Probabil fiindcă se tem că dacă ar face-o, nu doar că și-ar pierde like-urile și uneori aura de eroi, ci ar deveni la rândul lor ținte pentru bullying.