Opinie Cătălin Olteanu: Limitele comunicării și comunicarea limitelor

CĂTĂLIN OLTEANU (Director general al FM România)

Cineva mi-a amintit recent de o trăsnaie făcută în trecut. Eram supărat pe faptul că operatorii își fură scaunele de pe o linie de producție pe alta (și erau infinite certuri pe scaunele respective), așa că la o ședință am spus că „dacă nu se pot înțelege între ei, luați-le scaunele și gata, nu or să mai aibă pe ce să se certe“.

Peste două zile, când mă plimbam prin linia de producție, nu mai era nici urmă de scaun și am întrebat ce s-a întâmplat cu ele; am primit răspunsul prompt: Păi nu tu ai dat ordin să le luăm? Da! Chiar așa a fost!

Dar ce se întâmplă când chiar dai un ordin? Așteptam un audit important și știam că oamenii care ne auditează sunt japonezi, prin urmare foarte sensibili la curățenie. Așa că am dat o dispoziție: să se limiteze accesul personalului pe un anumit traseu (incluzând scările principale dinspre cantină). Eu am gândit limitarea doar pe perioada auditului, ca să evităm ca vreun neserios să arunce vreun gunoi pe jos. Peste cam două săptămâni, șeful meu venit în vizită în România a încercat să coboare scările respective și i-a fost interzis. Am dat telefon să aflu de ce e interzis. Evident, din cauza mea… Se pare că nu comunicasem foarte clar ce gândisem sau cât durează auditul.

Spunea un trainer că dacă poți face management cu copiii îți reușește și cu oamenii mari. Știa el ceva. Cu ceva ani în urmă, junioara familiei era în vizită la bunici, la țară. Avea vreo doi ani și jumătate, era plină de energie, așa că bunica abia îi făcea față. Pe de altă parte, bunica, o persoană bisericoasă, s-a gândit să îi facă junioarei cunoștință cu creștinismul ortodox (s-o fi gândit ea că așa se mai linișteste copilul) așa că într-o duminică a luat-o cu ea la biserică. Acolo, tânăra și neliniștita nepoțică a început să turuie și să pună întrebări în gura mare (asta după ce bunica a reușit să o dea jos de pe tricicleta cu care vizita biserica). Cine e în tabloul ăla, de ce aprinde lumea lumânări, de ce se pun babele în genunchi și se închină, ce e aia cruce, de ce își fac cruce șamd. Vârsta lui „de ce“ la sonor maxim a făcut-o pe bunică să facă exces de „Ssshhhhttt, suntem în biserică!!! Aici nu se vorbește“. După un număr apreciabil  de ssshhhttt!!! și amenințări cu pedeapsa dacă nu se oprește din scandal, junioara a decis să tacă, într-un sfârșit. Chiar atunci a ieșit popa din altar ca să își țină slujba și a început să ia notele înalte specifice religiei noastre. Moment în care junioara s-a rupt de lângă bunica, a traversat tot altarul în fugă, l-a prins pe sfinția sa de sutană și i-a băgat un „HEY!!! Ssshhhtttt!!!! Suntem în biserică!!!“. Păi cum adică? Ea să se abțină, să tacă și el făcea scandal în gura mare?

Ca să clarific: încerc să vorbesc despre limitele comunicării, sau mai degrabă despre comunicarea limitelor. Pentru că asta lipsea de fiecare dată: limita până la care se aplică regula. Nu se circulă pe scări pe durata auditului; nu mă aștept să rămână fără scaune ci să nu se mai certe; și evident, popa își face meseria, el are voie să țină concert în biserică.

Și tot despre limite sau mai degrabă lipsa limitei vă mai povestesc o experiență. Așa cum precizează regulile lui Murphy, când e să se întâmple ceva nasol, ei bine, parcă alege special cel mai prost moment. În spiritul acestei teorii telefonul meu a sunat într-o vineri noaptea, undeva după miezul nopții. Pentru că (stupoare!) s-au terminat etichetele scurte pe care se tipărește codul de bare cu numărul unic de identificare al produsului. Belea mare, pentru că fără eticheta aceea nu funcționează sistemul de control și nimic nu se mai poate face (adică se oprește producția!). Și nu găseau pe nimeni să le rezolve problema, pentru că, evident, erau la același chef cu mine și își ridicau alcoolemia în grup organizat. Și atunci norocul m-a lovit cu o sclipire de geniu! Am întrebat ceva de genul: dar etichete lungi aveți? Aveau, mult mai multe decât necesarul întreg de producție. Excelent, atunci ajustați programul la imprimantă, tipăriți pe eticheta lungă și înainte să o lipiți tăiați eticheta la lungimea necesară. Faceți un test și sunați-mă!

A mers, etichetele s-au tipărit, producția nu s-a oprit din cauza lor pe weekend și luni dimineața pozam într-un geniu salvator. O chestie care avea să se schimbe pe la prânz, când cineva de la materiale a venit să îmi spună că s-au terminat etichetele lungi!

Ați ghicit! Un cineva inginer a gândit un mic improvement la soluția mea: a tăiat rola de etichete la lungime astfel încât să nu mai fie nevoie să ajusteze nici imprimanta și să nu mai trebuiască nici operatorii să taie eticheta înainte să o lipească. O singură problemă: nu s-a limitat la nevoia de producție pentru weekend, ci a tăiat toate rolele din magazie. Excelent, acum aveam mult mai multe etichete scurte decât ne trebuia și plasasem și o comandă consistentă ca să mai aducem. Dar nu mai aveam nicio etichetă lungă și nici nu se comandase vreuna. Cam asta e cu limitele. Trebuie să le clarifici. Cu cât mai mult pare că limita e ușor de definit și pare o chestie de bun simț, ei bine, cu atât mai mult lipsa ei poate deveni mai periculoasă.