Om cu om

A m deschis azi FB-ul cu postarea unei persoane din networkul pe care îl frecventez cu interes. Un profesor care sintetiza, cumva, munca sa de-a lungul anului școlar pe care l-a încheiat. Mi-a atins o coardă sensibilă, știam că nu mă poate lăsa indiferentă părerea exprimată a unui dascăl de vocație, nu doar pasionat de materia pe care o predă elevilor săi. A vorbit despre lipsa de empatie a copiilor noștri, a unei generații care, peste vreme, o să conducă oameni și țara asta a noastră. În paralel mă aflu în diverse stadii de analiză și intervenție în proiectele de transformare organizațională, sau individuală, în care sunt implicată. Și pentru că nicio relație interumană nu mă lasă impasibilă, ci mă inspiră, m-am apucat de scris.

Om cu om se clădește! O societate, o comunitate, o organizație, o echipă. Toate aceste formulări se nasc din capacitatea noastră de a genera încredere. Unii în alții. Acest schimb necesar de emoție care consolidează. Când ea lipsește, orice construcție relațională se fragilizează până la fracturare. O mai găsim, mai ales în ultima vreme, bine simulată. Facem „fake good”, cum spunem noi cei care evaluăm comportamente, de dragul de a nu dezamăgi, de frică, pentru a traversa situații limită etc. Mereu există o scuză. Mă întorc la subiect împărtășind și ceea ce mi-a relevat, tot astăzi, situația relatată de o altă persoană într-un alt context de business. Oamenii nu știu, nu înțeleg, nu le este clar, dar nici nu au cu cine discuta despre toate aceste aspecte care le deteriorează modul de a gândi și acționa. Pentru că alți oameni, sau poate chiar ei înșiși, nu generează aceste contexte în care să se vorbească explicit detaliile care pot face diferența. Am menționat  de curând într-o postare pe LinkedIn despre faptul că postpandemie am rămas paralizați între „a ști” și „a opera” cu ceea ce știm.

Lipsa de timp este scuza eternă pentru a amâna acțiunea, uneori chiar și la nivelul minții, ca intenție. Tot în acest sens, mă aflam săptămâna trecută în mijlocul unei echipe manageriale, într-o sesiune de team coaching, operând cu conceptele în situațiile lor concrete de lucru. Am sesizat o diferență de percepție verbalizată astfel: „Ce înțelegeți voi prin…?” Opozabilitatea mi-a deschis ochii asupra modului neclar în care operau, sau încercau să opereze, membrii echipei. Când s-ar fi discutat aceste elemente dacă nu s-ar fi aflat în această sesiune, am întrebat? Nu știm, nu s-ar fi discutat, pentru că nu avem timp. Și atunci cum s-ar fi formulat efortul comun? Cele mai multe dintre contextele de lucru analizate relevă un model de performanță individuală împletită cu un management directiv. Cineva decide și ceilalți execută cât pot de bine fiecare în parte. În cel mai fericit caz. Niciodată, sau doar întâmplător, când contextul este favorabil, împreună.

În modul în care văd eu lucrurile, coeziunea, alinierea în gândire și emoții, este un factor atitudinal determinant în reușita oricăror demersuri.

Ce tip de emoții generăm, asta e o altă discuție. Cu ce fel de oameni simți că vrei să te asociezi, cine te inspiră, ce te determină să acționezi, cum o faci, sunt formule prin care poți să-ți autoevaluezi potențialul de reușită, performanța individuală în rolul de contribuitor la performanța comună. Așa cum frumos a ilustrat John Whitmore prin „Curba performanței”, bine-cunoscută celor cu care am lucrat și lucrez, relațiile interdependente sunt cele care asigură maximizarea potențialui echipei.

La baza acestora este ingredientul încrederii. Cum se probează aceasta în timp ține de grija cu care ne purtăm unii cu alții, de timpul pe care ni-l acordăm unii altora, de discuțiile bazate pe dorința de a afla, nu pe prejudecăți și scopul de a compara și critica. Suntem împreună atunci când liniștea minții construiește poduri durabile între membrii unei comunități profesionale sau de orice altă natură. Potențialul oamenilor, subiectul mereu drag mie, înflorește în medii prielnice sau este încuiat de comportamente limitative și rămâne nefructificat în acțiunile noastre. Treaba liderului este să creeze aceste contexte, să-și cunoască oamenii și interlocutorii, să rămână curios și bine intenționat în demersurile sale pentru a putea personaliza cadrul, astfel încât oamenii și echipele să înflorească și să genereze performanță. Pentru cei care nu au timp de astfel de lucruri tot ce am enumerat mai sus sunt doar elementele unei povești. La sfârșitul sesiunii cu liderul menționat mai devreme, am analizat scurt și am tras împreună concluzia că mai mult de 25% din timpul său de muncă din această săptămână era dedicat întâlnirilor individuale cu oamenii de la care avea nevoie să colecteze date, să le înțeleagă modul de gândire, nevoile, să-i cunoască mai bine. Am mai scris despre necesitatea de a dedica 30% din timpul nostru interacțiunii cu oamenii de la care așteptăm rezultate. Omul real și profund implicat în relațiile sale cu coechipierii are multiple pârghii de acțiune care îi vor aduce reușita, ca să nu mai spun și ce bagaj de emoții frumoase își creează. Rămânem în mintea oamenilor prin emoțiile pe care aceștia le simt în relația cu noi. Trăiești frumos, dai energie, bucurie, inspiri. Trăiești frică, imprimi rigiditate, îngrijorare, stres.
Avem mereu de făcut alegeri. Sau cum spune o vorbă din bătrâni, culegem ce am semănat.   

Mihaela Feodorof este Executive Coach și Business Consultant, Performanceway