OARE E MAI BINE FARA?

In timp ce tarile nou intrate sau aspirante la integrarea in UE discuta cum sa faca sa adopte euro mai repede, in statele zonei euro a inceput sa prinda glas ideea renuntarii la moneda unica. Cine are dreptate? Cu cat ar fi mai buna o lume fara euro si pentru cine?

Deutsche Telekom a anuntat la 1 iunie ca pana la sfarsitul lui august va accepta marci, la paritatea de unu la unu cu euro, la toate telefoanele sale publice din tara. Sunt acceptate monede de 10 si 50 de pfennigi, o marca, doua si cinci marci. Desi scoasa din circulatie in ianuarie 2002, marca germana continua sa fie folosita sporadic, in diverse oferte speciale ale magazinelor si promotii, asa cum a facut compania de telefonie.

Banca centrala germana estimeaza ca nemtii mai tin acasa marci in valoare totala de 7 miliarde de euro, ceea ce nu e putin deloc. Unii le tin ca amintire, altii din intamplare, fiindca nu s-au ostenit sa le schimbe: tuturor le merg la inima insa oferte de genul celei a Deutsche Telekom, fiindca marca ramane un simbol national, cu atat mai pretuit cu cat economia pe baza de euro merge mai prost.

Economia germana chiar merge prost: pentru anul in curs asteapta o crestere putin peste 1%, somajul a depasit 10%, companiile autohtone continua sa caute alte piete cu impozite mai mici si cu forta de munca mai ieftina. Si toate acestea in conditiile in care guvernantii au mainile legate in privinta clasicelor parghii de politica monetara: Bundesbank nu poate sa scada dobanzile ca sa stimuleze cresterea economica si nici sa devalorizeze euro, pentru ca politica monetara a tarii e hotarata la Bruxelles, de Banca Centrala Europeana (BCE).

Ministrul economiei, Wolfgang Clement, a acuzat deschis BCE ca nu tine cont de nevoile Germaniei, sugerand saptamana trecuta ca dobanzile in zona euro ar trebui reduse aproape de 1% si nu mentinute la 2%, nivelul de doi ani incoace. Comentariile lui Clement au venit la o zi dupa ce in revista de scandal Stern aparuse buclucasa relatare despre o recenta intalnire intre ministrul de finante Hans Eichel si presedintele Bundesbank, Axel Weber, unde cei doi ar fi discutat despre un posibil esec al uniunii monetare europene. Ideea era limpede: moneda unica e de vina pentru ceea ce se intampla in Germania.

Asa au prins curaj si doi ministri italieni, Roberto Maroni si Roberto Calderoli, sa-si dea cu parerea public ca euro a facut mai mult rau economiei italiene si sa ceara un referendum national pentru intoarcerea la lira italiana si raportarea ei exclusiv la dolar. Italia sta si mai rau decat Germania, cu cea mai slaba crestere economica pe ansamblul zonei euro (anul acesta va avea sub 1%) si cu o dezordine bugetara periodic criticata la Bruxelles.

A reintroduce lira ar insemna, pentru cei doi ministri si pentru cine gandeste ca ei, sa elibereze singurele parghii pe care ei stiu sa le aplice ca sa impinga economia: o indatorare mai mare (plafonul de datorie publica pentru zona euro e de 60% din PIB, nivel deja depasit de Italia) si devalorizarea monedei nationale, ca sa faca mai competitive exporturile (am vazut ce dezastru a insemnat in ultimii ani aprecierea continua a euro pentru economiile zonei).

Probabil ca lui Maroni si Calderoli nu le-ar fi venit ideea sa propuna un referendum pentru lira daca n-ar fi fost referendumurile esuate pentru Constitutia europeana, din Franta si Olanda. In ambele cazuri, consultarea populara a fost inoportuna pentru planul politicienilor, naruind peste noapte toata constructia propagandistica despre viitorul prosper al Europei federalizate.

Prin urmare, si niste referendumuri pe tema monedei unice ar scoate la iveala tot ceea ce politicienii si bancherii nu spun deschis, anume ca euro a facut poate bine unora din tarile comunitare, dar pe seama raului facut celorlalte. Si chiar daca referendumuri de iesire din zona euro nu vor fi organizate, cele de pana acum pentru Constitutie dovedesc, nu-i asa, ca europenii resping si euro, ca unul din elementele de deznationalizare si uniformizare fortata impuse de Bruxelles. Doar s-a vazut ca imediat dupa al doilea referendum, cel din Olanda, euro a coborat la minimul pe ultimele opt luni – 1,21 dolari.

Aceasta logica nu e totusi asa de corecta precum pare. Analistii mai calmi au constatat ca, dincolo de efectul emotional al mai multor factori (referendumurile esuate, materialul din Stern despre esecul uniunii monetare), scaderea de acum a euro are legatura cu o tendinta separata de ceea ce se petrece in Europa, si anume cresterea dobanzilor in Statele Unite, care dreneaza de cateva luni capitalurile catre activele in dolari. Din vara trecuta pana acum, Rezerva Federala a SUA a majorat de opt ori ratele dobanzilor, pentru a contracara presiunile inflationiste (stimulate mai ales de scumpirea petrolului) si fuga capitalurilor de pe activele in dolari (din cauza nivelului ametitor al deficitelor bugetar si de cont curent din State).

Desi dobanda de referinta a ajuns in mai la 3%, unii economisti americani cred ca ar trebui sa urce pana la 4-4,5% ca sa-si produca efectele. In tot cazul, diferenta fata de nivelul de 2% oferit de Banca Centrala Europeana s-a marit suficient de mult ca sa faca dolarul un pic mai atractiv decat euro.

La mijloc in acest raport stau, dupa cum stim, tarile est-europene aspirante la intrarea in zona euro. Cum pietele lor au oferit dobanzi mai mari decat zona euro si SUA, ultimul an le-a adus mai tuturor un aflux de capital speculativ care a impins cam prea in sus monedele nationale. Drept urmare, analisti si politicieni est-europeni au inceput sa se intrebe daca nu cumva ar putea sa se apere de asemenea fluctuatii adoptand euro „peste rand“, adica fara a mai indeplini conditiile cerute pentru intrarea in zona euro (convergenta in materie de deficit bugetar, datorie publica si inflatie, plus doi ani de tranzitie in care variatiile monedelor nationale sa se incadreze intr-o marja de plus-minus 15% fata de un curs de referinta).

Oficial, pana acum numai Estonia, Lituania si Slovenia au intrat in aceasta perioada de „carantina“, urmand sa adopte euro in 2007, iar Cipru, Malta si Letonia au in program sa adere in 2008. Liderul opozitiei poloneze, Jan Rokita, sustine insa ca tara sa ar trebui sa treaca la euro inca din acest an, fara sa-si asume criteriile de convergenta.

Desigur, Comisia Europeana nu poate impiedica o astfel de adoptare a euro, echivalenta cu un simplu regim de consiliu monetar, unde tara respectiva isi schimba baza monetara in euro si paseaza Bancii Centrale Europene raspunderea pentru propria politica monetara. De altfel, ideea nici nu e noua, fiind vehiculata inca de prin 1999, atunci ca masura de aparare impotriva devalorizarii prea mari a monedelor nationale din tarile candidate la UE.

Numai ca, in dorinta de a castiga credibilitate pe seama euro, est-europenii prea grabiti n-ar face decat sa goleasca de credibilitate insasi Uniunea Monetara Europeana. E adevarat, nu toate tarile occidentale au intrat pregatite in uniunea monetara, iar pe parcurs au inceput sa incalce criteriile de convergenta.

Nu e vorba numai de tari mai nevoiase, ca Portugalia, prima care a incalcat limita de deficit bugetar, sau de Grecia, care pur si simplu a raportat date fiscale false ca sa arate ca se inscrie in aceeasi limita, ci de marile puteri europene, Franta, Germania si Italia, incapabile sa respecte disciplina fiscala a zonei euro. Aceste iesiri din rand au incurajat tarile est-europene sa conchida ca pot adopta si ele euro cu un deficit de peste 3% din PIB sau o datorie publica de peste 60% din PIB.

De aici si pierderea de credibilitate a uniunii monetare: ce fel de club (daca nu select, macar bine constituit) e acela unde outsiderii vor sa intre fara cravata cand vad ca unii membri dinauntru si-au dat cravata jos fiindca ii strangea? Mai ales ca e un club conceput pentru niste oameni care isi pot permite sa poarte cravata: o tara neiesita inca bine din tranzitie are alte necesitati in materie de cheltuieli decat o economie dezvoltata, iar aceste necesitati e bine sa fie satisfacute in afara clubului respectiv.

(De aceea tot insista acum guvernatorul Isarescu, zicand ca pentru Romania – alta tara unde au aparut discutii despre adoptarea timpurie a euro – e mai important sa imprumute bani pentru reforma pensiilor decat sa se incadreze in criteriile de convergenta pentru zona euro.)

Din acest unghi privita, problema nu e insa ca lucrurile care li se iarta celor mari nu li se iarta celor marunti, ci daca e vorba in-tr-adevar de lucruri de neiertat. Portugalia, prima tara din zona euro care a depasit deficitul bugetar de 3%, in 2001, a incercat imediat sa remedieze situatia, reducand drastic cheltuielile publice: rezultatul a fost ca economia n-a mai reusit sa creasca, iar somajul s-a extins; astazi, Lisabona se asteapta sa incheie anul cu un deficit urias, de 6,8% din PIB.

Cand mai apoi au incalcat limita Franta si Germania, a devenit destul de limpede ca e ceva in neregula fie cu criteriile de convergenta fixate de la Bruxelles, fie cu uniunea monetara insasi. De curand, la sfarsitul lui martie, Franta si Germania au reusit sa-si impuna punctul de vedere si sa modifice criteriile, obtinand ca sanctiunile pentru depasirea pragului de 3% sa nu se aplice tarilor care au cheltuit in plus pentru cercetare-dezvoltare, reforme structurale sau ajutoare pentru dezvoltare (de genul cheltuielilor Germaniei cu reunificarea).

Cum era de asteptat, Banca Centrala Europeana, ca si fostul ministru de finante german Theo Weigel, unul din initiatorii Pactului de Stabilitate si Crestere pentru Europa (documentul care precizeaza criteriile de convergenta), au dezaprobat concesiile aprobate la Bruxelles, prevestind o debandada fiscala si o crestere generala a dobanzilor in Europa.

Dar daca nu criteriile sunt problema, ci uniunea monetara insasi? Prin 2001, in plina campanie de pregatire pentru euro, economistul american Milton Friedman, laureat Nobel, starnea consternare cu afirmatia ca moneda unica e „o mare greseala“ care va genera turbulente economice in cateva tari europene in anii urmatori.

Friedman sustinea ca unificarea monetara va accentua diferentele intre tarile UE in loc sa le atenueze in favoarea unei viitoare unificari a sistemului politic. De aceeasi parere era si finantistul George Soros, care scria in 1996 ca moneda unica ar putea insemna sfarsitul Uniunii Europene, fiindca Banca Centrala Europeana ia guvernelor europene instrumentele financiare de care au nevoie ca sa lupte cu somajul.

Acum, cand vocile care cer parasirea euro se aud deja clar in Italia, presedintele Bancii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, se arata scandalizat, zicand ca iesirea din uniunea monetara e o absurditate la fel de mare ca abandonarea dolarului de catre California, Alaska sau Florida. Dar analogia nu e perfecta. In termenii teoriei economice, Europa nu reprezinta ceea ce se numeste o arie monetara optima, adica in interiorul careia instituirea unei monede unice nu creeaza mai multe probleme decat rezolva.

Nici Statele Unite nu sunt un model de arie monetara optima, dar o eventuala criza in economia unui stat american se rezolva gratie mobilitatii pietelor: in 1986, cand pretul petrolului a cazut, lucratorii concediati s-au mutat pur si simplu in alte state, iar cei ramasi au incasat salarii mai mici.

Aceasta flexibilitate a pietei muncii, care sa compenseze rigiditatea politicii monetare unice, nu exista inca in Uniunea Monetara Europeana. Anul trecut, doar 0,1% din populatia UE, adica 225.000 de oameni, si-au folosit dreptul de a migra in interiorul Uniunii ca sa capete de lucru. Explicatia tine de sistemul de asistenta sociala care i-a protejat ani la rand pe locuitorii Europei in fata riscurilor sau a schimbarilor in stilul de viata.

Germania a ajuns abia in 2004 sa faca schimbari in sistemul asistentei acordate somerilor, amenintand cu reducerea drastica a acesteia atunci cand un somer refuza in mod nejustificat un loc de munca intr-o regiune straina. La acestea se adauga birocratia si teama traditionala a vesticilor in fata imigratiei, care franeaza si ele flexibilitatea fortei de munca in interiorul continentului (nu de mult, teama respectiva a dus la respingerea faimoasei Directive Bolkestein de liberalizare a pietei serviciilor).

Iar cu aceasta ajungem la temerea Occidentului de o extindere a UE care, abia ea, ar atrage poate o mai mare mobilitate a pietelor din Europa. Numai ca e de neconceput ca occidentalii sa-si schimbe politica de impozite, salariile si ziua de munca din cauza disperarii esticilor dispusi la orice ca sa ajunga din urma economiile dezvoltate ale continentului. Cu ceva vreme in urma, ideea unei politici fiscale comune in zona euro a iritat multe spirite, din cauza temerii de o noua constrangere, dupa cea monetara.

Acum, avalansa cotei unice venite dinspre Est a primit drept replica propunerea unui impozit corporatist comun in toata Uniunea Europeana, ceea ce inseamna ca duhul nivelator de la Bruxelles tinde sa reprime concurenta intre regiuni, nu s-o accepte, cu atat mai putin cand ea functioneaza in avantajul tarilor nou intrate in UE.

Toate acestea fiind spuse, ar fi fost oare mai bine fara euro? Sau e posibil sa fie mai bine la un moment dat? Desi economistii recunosc ca uniunea monetara e departe de ceea ce au dorit politicienii care au imaginat-o, sunt totusi departe de a da vina exclusiv pe moneda unica pentru lipsa de performanta economica a zonei euro.

In primul rand, sunt clasicele povesti de succes: Irlanda, Spania sau Grecia au avut doar de castigat de pe urma aderarii la euro. In al doilea rand, rigoarea BCE a ferit multe tari membre de excese: unii economisti se ingrozesc la gandul ca tari ca Italia sau Portugalia ar fi reactionat la ultimii doi ani de depreciere a dolarului devalorizandu-si la infinit monedele nationale sau crescand in nestire cheltuielile, cu un efect in cele din urma dezastruos pentru economie.

Iar o iesire a unei tari din zona euro ar fi intr-adevar sinucigasa, asa cum spun oficialii BCE: ne inchipuim cum o parte din italieni vor prefera sa pastreze euro in loc sa-i preschimbe in lire, inundand apoi cu ei restul Europei. Desigur, e mai greu sa iesi din zona euro decat sa intri. Nu imposibil: un ziarist (eurosceptic, evident) de la The Observer s-a amuzat deja sa schiteze un scenariu de groaza pentru urmatorii cinci ani.

Mai intai, procesul de ratificare a Constitutiei europene se opreste, bugetul UE nu se mai aproba, Italia se intoarce la lira, urmata de Franta si Germania. Ca urmare, euro se prabuseste, BCE creste dobanzile, ceea ce face ca economiile din zona euro sa cada in recesiune. Partidele extremiste castiga teren, uniunea monetara se destrama, iar din UE nu mai ramane decat o piata comuna.

Cu mult mai putin amuzament priveste situatia Joachim Fels, economist la banca de investitii Morgan Stanley, care are si el un scenariu: cum relaxarea fiscala a fost deja obtinuta prin interventia Germaniei si a Frantei, BCE va fi supusa unor presiuni politice de a lasa inflatia sa creasca, pentru ca astfel sa se erodeze valoarea reala a datoriilor publice.

Deficitele externe mari si inflatia in crestere vor duce insa la proteste in tarile cele mai afectate, iar de aceasta vor profita partidele care vor promite renuntarea la moneda unica si revenirea la moneda nationala, mai stabila decat euro; de aici incolo, obstacolele tehnice si juridice in calea iesirii din uniunea monetara devin aproape neglijabile.

Indiferent cat de realiste sunt aceste scenarii, singurul lucru cert e ca o unificare monetara nu poate rezista pe termen lung fara dimensiunea politica. Dominique Strauss-Kahn, fost ministru francez de finante si unul din promotorii euro, spunea luna trecuta ca nu considera Uniunea Monetara Europeana drept ireversibila, pentru ca daca Europa nu face progrese spre o uniune politica, va veni o vreme cand tensiunile politice dintre membrii UE vor deveni atat de intense, incat vor ameninta viitorul euro.

Deocamdata, referendumurile esuate pentru Constitutie au oprit orice progres politic, iar aceasta s-a reflectat in deprecierea monedei unice pe pietele valutare. Dar vremurile din 2000, cand BCE se lupta sa ridice de la pamant euro catre paritatea cu dolarul s-au dus; acum, deprecierea a fost scurta si nici pe departe catastrofala, ceea ce denota ca pietele luasera in considerare si posibilitatea unor voturi negative la referendumuri, dar si relativa separatie intre integrarea monetara si cea politica.

In acest sens, poate, referendumurile au fost un fel de reusita paradoxala: au aratat ca euro de fapt n-o duce chiar atat de rau si ca pe cat de spectaculoase sunt discutiile alarmiste despre dezintegrarea uniunii monetare, pe atat de bine inradacinata economic se dovedeste tanara moneda.

Multe din glasurile alarmiste de acum sunt aceleasi care, la sfarsitul deceniului trecut, nu dadeau nici o sansa euro. Cine ar fi crezut atunci ca experimentul va trece de euforia revelionului 2002, cu oameni incantati in fata bancomatelor de unde isi capatau primele bancnote comune europene?

Aceiasi oameni aveau sa se obisnuiasca apoi sa calculeze totul in euro si eurocenti, sa se sperie ca preturile cresc, sa se intristeze ca euro scade fata de dolar, sa se ingrijoreze pe urma ca a crescut prea mult si sa-si aduca aminte nostalgic de marcile si lirele lor atunci cand vad ca nu mai gasesc de lucru sau cand face vreo promotie Deutsche Telekom. Dar nimeni nu le va putea explica acestor oameni senzatia de esec din momentul cand, intorsi la marci si lire, vor vedea ca nu s-a schimbat nimic in bine si ca au dat inapoi la banca si speranta, o data cu bancnotele, monedele si eurocentii lor.