Oana Ionită, ZF: Ne-am dezvoltat mult în ultimii ani, dar nu suficient cât să nu mai pornim războaie. Conflictele armate au devenit parte dintr-o „normalitate” pe care nu știm cum să o gestionăm

Ritmul de dezvoltare al umanității este astăzi mai rapid decât în aproape orice perioadă din istorie. Progresul se vede în tehnologie, medicină, știință și în modul în care trăim. Am ajuns să facem lucruri pe care doar ni le puteam imagina (sau nici măcar atât). Astăzi putem edita ADN-ul pentru a trata anumite boli genetice, am trimis roboți pe Marte care explorează planeta și trimit date înapoi pe Pământ, se pot realiza transplanturi de față sau de mâini, poți merge cu mașini fără șofer, iar China a testat chiar și mașini zburătoare.

Paradoxul este că, în timp ce devenim tot mai avansați din punct de vedere tehnologic, nu reușim întotdeauna să evoluăm la fel de mult ca societate. Deși suntem capabili să realizăm descoperiri extraordinare, continuăm să pornim războaie și să distrugem vieți. Empatia, cooperarea și capacitatea de a învăța din greșelile trecutului par uneori să rămână în urmă, iar conflictele armate ajung să fie privite ca ceva aproape obișnuit în lume.

Sorin Pâslaru, redactorul șef ZF, spunea într-o opinie recentă că una din problemele celui mai recent război este că „stocurile cu ură” nu se termină prea repede. La sfârșitul zilei, după toate dezbaterile pe care le putem avea, din toate perspectivele din care putem privi (politice, economice, istorice) – despre ce e vorba de fapt într-un război? Despre ură? Setea de putere? Lipsa empatiei?

Poate că, în esență, este vorba despre incapacitatea oamenilor de a rezolva conflictele fără violență. În timp ce lumea noastră devine tot mai avansată din punct de vedere tehnologic, relațiile dintre oameni par uneori să rămână blocate în aceleași tipare vechi de mii de ani. Și noi, cu toții, permitem asta. Dar oare putem avea vreun control asupra ceva?

Devine tot mai greu să îți trăiești viața ca și cum totul ar fi normal. Să mergi la muncă, să îți faci planuri, să îți îndeplinești responsabilitățile de zi cu zi, în timp ce știi că în alte părți ale lumii oameni își pierd casele, familiile sau viețile din cauza războaielor. În timp ce vezi lucrurile astea non stop pe telefon, pe orice rețea socială, la toate publicațiile de presă. Există o ruptură care devine din ce în ce mai mare între realitatea noastră de zi cu zi și realitatea celor care trăiesc direct aceste conflicte. Încercăm să ne continuăm viețile, dar gândul că astfel de tragedii se întâmplă constant face ca această „normalitate” să pară uneori fragilă.

Pentru generațiile tinere, mai ales pentru noi cei din generația Z, războiul trebuia să rămână doar ceva despre care să citim în manualele de istorie, ceva despre care aflăm în documentare sau muzee. Am crescut cu impresia că, oricât de complicată ar fi lumea, există totuși niște limite peste care omenirea nu va mai trece. Există tratate, există organizații, există umanitate. Cred că asta ne șochează pe noi cel mai tare acum: să descoperim că trăim într-o lume în care războaiele sunt permise și se desfășoară în paralel cu viața noastră.

Nu există nicio concluzie pe care să o pot trage zilele astea. Poate doar ne dezvoltăm atât de mult încât nu ne mai pasă de nimic. Poate doar vrem să vedem cât putem împinge limitele, cât de mult putem distruge, la câte vieți putem renunța (și culmea – să avem și explicații, justificări). Poate ura e mai prezentă în lumea asta decât am vrut să credem. Poate trebuie să reînvățăm empatia – de la definiție până la practică.

Indiferent de explicațiile pe care le primim și pe care le oferim și noi la rândul nostru, rezultatul este mereu același: vieți pierdute, orașe distruse și generații marcate de traumă. În spatele strategiilor și al deciziilor politice se află întotdeauna oameni reali care plătesc prețul acestor conflicte.