Oana Ioniță, ZF: Când e prea mult AI în viața noastră? Poate când un clip pe care îl crezi 100% real (dar nu e) te emoționează până la lacrimi? Sau când muzica pe care o asculți e făcută de un artist AI?

Trăim o perioadă în care tot ce vedem, auzim sau citim online poate fi real — sau poate fi generat de o mașină AI. Și, sincer, uneori nici nu mai contează. Pentru că, între noi fie vorba, nici nu prea mai știm cum să facem diferența. AI-ul a ajuns în ultimii ani atât de bine antrenat încât e foarte aproape de o perfecțiune pe care noi nu o putem înțelege.

Zilele trecute a circulat un video făcut integral cu AI. Nimic neobișnuit până aici — doar că de data asta chiar și prietenii mei, influenceri, oameni crescuți cu social media, cu meme-uri, cu filtre de Snapchat și cu o imunitate ridicată la fake news… au fost complet păcăliți. Unii au dat share convinși că e real. Abia după ce cineva a arătat „making-of”-ul generat tot de AI și glitch-urile ascunse prin cadre am început să realizăm că ne uitam la ceva care nu e real.

Clipurile cu AI sunt în mare parte, după cum am tot observat, cele despre personaje politice, dar și despre copii și animale. În avalanșa de videoclipuri generate cu AI din feedurile noastre cel mai des îmi apar cele în care sunt copii și animale puse în situații dramatice sau eroice. De multe ori, copilul este „salvat” sau „protejat” de un câine, o pisică sau chiar un animal sălbatic, într-o scenă atât de emoționantă încât îți vine automat să o distribui. Indignarea unui influencer pe care îl urmăresc a venit fix în urma unui asemenea video. A scris în story-ul postat cu clipul respectiv: „Nu pot să cred că tocmai mi-au dat lacrimile la un clip pe care îl credeam adevărat, dar e făcut cu AI”. Doar că multe dintre aceste clipuri sunt construite special ca să declanșeze reacții — milă, empatie, uimire — și să aducă vizualizări. E tulburător cât de ușor ne manipulează emoțiile atunci când intriga implică un copil vulnerabil și un animal protector. La fel și la cele politice – cât de ușor ne aprindem în distribuiri și comentarii.

Cândva vorbeam despre AI ca despre un instrument. Acum AI-ul produce povești, articole, voci, videoclipuri, ba chiar și figuri publice. Poți genera un avatar care vorbește perfect o limbă pe care nu o cunoști, poți imita vocea unui cântăreț celebru în câteva minute sau poți crea o declarație politică pe care niciun oficial nu a rostit-o vreodată.

Și recunosc — e fascinant. Dar e și înfricoșător, pentru că începe să devină greu de stabilit ce e autentic.

Nici muzica nu este ferită de această revoluție. De exemplu, FN Meka, un „artist” virtual generat de AI, a semnat chiar și cu o casă de discuri majoră înainte să fie retras, după controverse legate de autenticitate, apropiere culturală și lipsa unui creator uman creditat.

Și Spotify a eliminat zeci de mii de melodii generate cu AI (în special piese create prin platforma Boomy), tocmai pentru că algoritmii începuseră să abuzeze algoritmii — ironia perfectă. Unii artiști (reali) au cerut blocarea pieselor care le imitau vocea. Drake și The Weeknd au avut o melodie virală generată cu AI, „Heart on My Sleeve”, care a fost scoasă rapid de pe platforme din cauza problemelor de copyright.

În industria artistică ce ar trebui să fie AI-ul? Colaborator? Competitor? Un intrus?

Cred că, la nivel personal, ceea ce mă frapează nu este puterea tehnologiei, ci faptul că ne fură ceva subtil: încrederea în percepțiile noastre. Dacă un videoclip poate părea real, dacă o voce poate fi imitată perfect, dacă un text poate fi scris ca și cum ar fi al unui om… atunci cum mai facem distincția între adevăr și iluzie?

Nu trăim într-o lume în care AI-ul vine spre noi. Trăim într-o lume în care AI-ul este deja aici – integrat în platformele de social media, în motoarele de căutare, în aplicațiile de business, în divertisment și în spațiul public.   

Oana Ioniță este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DAPremium