Oana Ioniță, Business MAGAZIN. Nu vreau să „mor” la job – manifestul generației Z

Nu, nu suntem leneși. Și nu ne e frică de muncă. Dar ne e frică să ne irosim viața muncind non-stop fără scop și împlinire – pentru un salariu care nu ne ajunge și pentru validarea unor idei învechite despre ce înseamnă „succesul” la job și reușita în viață.

În România, salariul mediu net e în jur de 4.500 lei, dar în multe joburi entry-level se pornește și de la 2.500–3.000 lei. În marile orașe, chiria singură îți poate mânca jumătate din venit (cam 2.000 de lei). Iar dacă mai adaugi mâncare, transport, abonamente, dezvoltare personală – nu mai rămâne nimic. Ce fel de motivație să mai ai când, oricât de mult muncești, rămâi tot la limita supraviețuirii?

Generația mea e cea care a crescut cu internetul, cu instabilitatea economică și cu burnoutul părinților noștri. Poate tocmai de aceea, ne dorim stabilitate — dar nu cu orice preț. Nu mai vrem să acceptăm ore suplimentare neplătite, șefi toxici sau un „program flexibil” care înseamnă de fapt să fii disponibil 24/7.

În multe companii din România, „statul peste program” e încă perceput ca semn de seriozitate. Plecatul la ora normală te face să pari nepăsător. Iar „flexibil” ajunge să însemne că nu mai ai granițe clare între job și viață personală. Avem nevoie de timp real pentru noi, nu doar de pauze tolerate cu ochii pe ceas.

Știm că munca e importantă. Știm că trebuie să ne asumăm responsabilități, să învățăm, să ne dezvoltăm. Dar nu vrem să ajungem la 40 de ani epuizați, fără viață personală, fără timp pentru noi, fără să fii văzut lumea. Vrem să muncim cu sens, nu să ajungem să facem parte din statisticile pentru burnout.

Cunosc oameni de 25 de ani care au deja simptome clare de epuizare: insomnii, anxietate, lipsă de motivație. E o realitate ignorată în multe medii de lucru românești, unde ideea de pauză, de concediu real sau chiar de zi liberă pentru sănătatea mentală e privită ca un moft. Dar burnoutul nu e un moft — e boala unei culturi care glorifică sacrificiul continuu.

Generațiile trecute au crescut cu ideea că loialitatea față de o companie e cheia succesului. Dar am văzut prea des cum acea loialitate nu e întotdeauna reciprocă. De cele mai multe ori, angajații le scunt necesari anagajatorilor doar atâta timp cât aceștia le aduc profit. Când barca se scunfundă, știm cu toții cât de ușor se fac concedierile. 

În pandemie am văzut sute de exemple în România unde angajații au fost trimiși acasă fără sprijin real, fără transparență, fără respect. Mulți dintre ei aveau ani de muncă în spate. Ne-a fost clar: loialitatea nu ne salvează, iar sacrificiul constant nu ne garantează nimic.

Libertatea pe car ne-o dorim nu înseamnă superficialitate. Ni se spune uneori că schimbăm prea des joburile sau că nu suntem „dispuși să facem sacrificii”. Realitatea e că ne cunoaștem mai bine valorile și că suntem mai dispuși decât au fost alții să le urmăm. Dacă un job ne afectează sănătatea mentală, dacă ne simțim exploatați, dacă simțim că muncim pentru “șef”, nu pentru un scop, dacă valorile companiei nu mai sunt aceleasi cu ale noastre, alegem să plecăm. Nu pentru că ne credem mai buni față de ceilalți, ci pentru că ne pasă prea mult de viitorul nostru.

Tocmai de aceea, mulți tineri aleg să plece din țară. Nu doar pentru bani, ci pentru respect, predictibilitate și un mediu în care vocea lor e ascultată. În România, prea des trebuie să te justifici pentru orice: de ce vrei mai mult, de ce refuzi să te compromiți, de ce ceri limite sănătoase. Asta nu e aroganță – e un semn că știm cine suntem.

Vrem să lucrăm într-un loc în care vocea noastră contează, unde putem învăța și crește, dar în ritmul nostru. Nu vrem promisiuni goale despre „oportunități de dezvoltare” dacă în realitate ni se cere doar obediență și sacrificiu.

Generația noastră are nevoie de un alt tip de stabilitate. Pentru noi, stabilitatea nu mai înseamnă să stăm 20 de ani într-un singur loc. Înseamnă să știm că dacă facem treabă bună, suntem răsplătiți corect. Că nu suntem forțați să alegem între carieră și viață personală. Că suntem tratați cu respect, nu cu superioritate. Că timpul liber înseamnă timp liber, nu mailuri urgente vinerea la 8 PM.

Suntem o generație care pune preț pe sănătate mentală, pe autonomie, pe sens. Nu vrem cariere construite pe epuizare, pe frică și pe compromis. Vrem să trăim — nu doar să muncim. 

Nu vrem mult. Vrem doar normalitate. Vrem ca munca să fie o parte din viață, nu centrul vieții. Iar pentru că sistemul actual nu prea ne oferă asta, încercăm să-l schimbam.