Cine sunt oamenii pe spatele cărora se sprijină lumea modei internaționale. Poveștile miilor de muncitori slab plătiți, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contr

Italia este o țară membră a zonei euro de fix șase decenii și un pilon al zonei euro din 1999. Italia face parte încă de la început din transformările politice și economice postbelice care fac din Europa un continent al păcii și valorilor comune. Însă Italia în sine este o țară cu rezistență la reformă, la progres, iar acest lucru este vizibil pe piața muncii. Din când în când, de acolo vin povești de groază cu sclavi, abuzuri și mafioți. Mai comune sunt însă poveștile miilor de muncitori slab plătiți, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract și fără asigurare. Aceasta este economia gri a Italiei. Despre ea scrie The New York Times.

Într-un apartament de la etajul doi din orașul Santeramo in Colle din sudul Italiei, într-o zi de vară, o femeie de vârstă mijlocie stătea pe un scaun cu căptușeală neagră, concentrată pe ce lucra la masa de bucătărie. Ea coase cu atenție la o haină sofisticată de lână în genul celor ce s-ar vinde la prețuri cuprinse între 800 și 2.000 de euro când vor ajunge în magazine, poate chiar luna aceasta, ca parte a colecției de toamnă și iarnă a brandului de modă de lux italian MaxMara. Însă femeia, care a cerut să nu-i fie publicat numele de teamă că își poate pierde mijloacele de trai, primește de la fabrica pentru care lucrează doar 1 euro pentru fiecare metru de țesătură pe care îl termină.

„Îmi trebuie aproximativ o oră pentru a coase un metru, deci aproximativ patru până la cinci ore pentru a face o haină completă“, a spus femeia, care lucrează fără contract sau asigurare și este plătită în numerar o dată pe lună. „Încerc să fac două haine pe zi.“ Munca nereglementată pe care o face în apartamentul ei este o formă de externalizare făcută de o fabrică locală care produce, de asemenea, articole de îmbrăcăminte pentru unele dintre cele mai cunoscute nume din moda de lux, printre care Louis Vuitton și Fendi. Cel mai mult a câștigat, spune ea, 24 de euro pentru o haină întreagă.

Munca la domiciliu – lucrul de acasă sau într-un mic atelier, spre deosebire de o fabrică – este o piatră de temelie a lanțului de aprovizionare rapid. Este o tendință vizibilă mai ales în țări precum India, Bangladesh, Vietnam și China, unde milioane de muncitori slab plătiți – în cea mai mare parte femei – sunt unii dintre cei mai neprotejați din industrie, din cauza statutului lor nereglementat, a izolării și a lipsei de acțiune legislativă.

Condiții similare există și în Italia și ajută la producerea unora dintre cele mai scumpe articole de îmbrăcăminte care pot fi cumpărate. Situația i-ar putea șoca pe cei ce văd în eticheta „Made in Italy“ o expresie a meșteșugului sofisticat. Presiunile sporite din cauza globalizării și creșterea concurenței la toate nivelurile pieței înseamnă că ceea ce lumea presupune că ar oferi un articol de lux – certitudinea că este făcut în cele mai bune condiții de către lucrători cu înaltă calificare care sunt plătiți echitabil – este uneori pus în pericol.

Deși nu sunt expuși la ceea ce majoritatea oamenilor ar considera a fi condiții de atelier ieftin, angajații la domiciliu primesc salarii normale pentru astfel de forme de organizare a muncii. Italia nu are un salariu minim la nivel național, însă aproximativ 5-7 euro pe oră este considerat un nivel standard adecvat de către multe sindicate și firme de consultanță. În cazuri extrem de rare, un lucrător cu înaltă calificare poate câștiga până la 8-10 euro pe oră. Muncitorii la domiciliu câștigă mult mai puțin, indiferent dacă lucrează cu piele, fac broderie sau orice altceva ce poate fi considerat muncă artizanală.
În orașul Ginosa, un alt oraș din Puglia, Maria Colamita, în vârstă de 53 de ani, povestește că acum un deceniu, când cei doi copii ai ei erau mici, lucra de acasă pentru fabrici locale la rochii de mireasă brodate cu paiete și mărgele pentru 1,50 – 2 euro pe oră. Pentru o rochie lucra în medie între 10 și 50 de ore. Doamna Colamita își amintește că muncea între 16 și 18 ore pe zi. Și era plătită numai atunci când rochia era completă.
„Făceam pauze doar pentru a avea grijă de copii și de membrii familiei mele și atât“, spune ea, adăugând că în prezent lucrează ca femeie de serviciu și câștigă 7 euro pe oră. „Acum, copiii mei au crescut și pot să-mi iau un loc de muncă unde pot câștiga un salariu real.“

Ambele femei au spus că știu în zona lor cel puțin 15 alte croitorese care fac acasă articole de îmbrăcăminte de lux, individual, pentru fabricile locale. Toate trăiesc în Puglia, călcâiul rural al cizmei italiene, care amestecă sate de pescuit risipite pe litoral și apele cristaline, iubite de turiști, cu unul dintre cele mai mari centre de producție din țară.

Puțini sunt dispuși să își riște mijloacele de trai pentru a-și spune poveștile, deoarece pentru ei flexibilitatea și posibilitatea de a-și îngriji familiile în timp ce lucrează justifică salariul slab și lipsa de protecție.

„Știu că nu sunt plătită cât merit, dar salariile sunt foarte scăzute aici, în Puglia și, până la urmă, îmi place ce fac“, explică o altă croitoreasă din atelierul din mansarda apartamentului ei. „Am făcut-o toată viața mea și nu am putut face altceva.“

Deși avea o slujbă la o fabrică pentru care era plătită cu 5 euro pe oră, a lucrat trei ore pe zi la negru de acasă, în mare parte la articole de îmbrăcăminte de înaltă calitate pentru designeri italieni. Primea de obicei cam 50 de euro pentru un produs.

„Toți acceptăm că așa stau lucrurile“, a spus femeia într-o pauză luată de la mașina de cusut. Ea este înconjurată de rulouri de pânză și benzi de măsurare.

Construite pe nenumăratele întreprinderi de producție mici și mijlocii orientate spre export care formează coloana vertebrală a celei de-a patra economii ca mărime a Europei, fundațiile vechi de secole ale legendei „Made in Italy“ s-au zguduit în ultimii ani sub greutatea birocrației, a creșterii costurilor și a șomajului.

Întreprinderile din nord, unde există, în general, mai multe oportunități de angajare și salarii mai mari, au suferit mai puțin decât cele din sud, care au fost afectate de explozia de forță de muncă străină ieftină care a determinat multe companii să-și mute operațiunile de producție în străinătate.

Puține sectoare se bazează pe prestigiul producției italiene așa cum o face comerțul de lux, mult timp un punct de sprijin al creșterii economice a Italiei. Acesta este responsabil pentru 5% din Produsul Intern Brut italian și aproximativ 500.000 de persoane au fost angajate direct și indirect de către sectorul bunurilor de lux din Italia în 2017, potrivit datelor unui studiu realizat de Universitatea din Bocconi și Altagamma.

Aceste cifre reflectă și perspectivele pieței globale de lux, așteptate de Bain & Company să crească cu 6 până la 8%, până la 276-281 de miliarde de euro, în 2018, și apetitul sănătos pentru produsele „Made in Italy“ de pe piețele mature și cele emergente.

Însă pretinsele eforturi ale unor branduri de lux și furnizori de top pentru scăderea costurilor fără a afecta calitatea au avut un impact asupra celor care lucrează în partea cea mai de jos a industriei.

Câte persoane sunt afectate este dificil de calculat. Potrivit datelor Institutului Național de Statistică (Istat), 3,7 milioane de lucrători din toate sectoarele au muncit fără contract în 2015. Mai recent, pentru 2017, Istat a numărat 7.216 lucrători la domiciliu, dintre care 3.647 în sectorul de producție.

Cu toate acestea, nu există date oficiale referitoare la cei care muncesc cu contracte nereglementate și nimeni nu a încercat să cuantifice această categorie timp de zeci de ani. În 1973, economistul Sebastiano Brusco estima că Italia avea un milion de lucrători la domiciliu cu contract în producția de îmbrăcăminte, cu o cifră aproximativ egală cu a celor fără contract. De atunci, s-au făcut puține eforturi cuprinzătoare pentru a examina datele.

Această investigație a New York Times a adunat dovezi despre aproximativ 60 de femei numai din regiunea Puglia care lucrau individual de acasă fără un contract reglementat în sectorul textilelor. Tania Toffanin, autorul „Fabbriche invisibili“, o carte despre istoria muncii acasă în Italia, estimează că în prezent există între 2.000 și 4.000 de muncitori în sectorul gri al producției de îmbrăcăminte.

„Cu cât mergem mai mult în jos pe lanțul de aprovizionare, cu atât este mai mare abuzul“, apreciază Deborah Lucchetti, de la Abiti Puliti, brațul italian al Campaniei Haine Curate, care luptă pentru descurajarea acestui gen de muncă.

Potrivit lui Lucchetti, structura fragmentată a sectorului de producție la nivel mondial, alcătuită din mii de întreprinderi mijlocii sau mici, adesea deținute de întreprinderi de familie, este un motiv-cheie pentru care practici precum munca nereglementată la domiciliu pot rămâne dominante chiar și într-o societate din lumea civilizată cum ar fi Italia.

O mulțime de manageri de fabrică din Puglia au spus că au respectat regulamentele sindicale, că au tratat corect lucrătorii și că le-au plătit salarii suficient de mari pentru a-și putea acoperi nevoile de bază. Mulți proprietari de fabrici au menționat că aproape toate brandurile de lux – cum ar fi Gucci, deținut de Kering, cu Louis Vuitton, deținut de LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton – trimit din când în când personal pentru a verifica condițiile de muncă și standardele de calitate.

Când a fost contactat, LVMH a refuzat să comenteze această poveste. Un purtător de cuvânt al companiei MaxMara a trimis prin e-mail următoarea declarație: „MaxMara consideră că un lanț etic de aprovizionare este o componentă cheie a valorilor de bază ale companiei reflectate în practica noastră de afaceri.“ El a adăugat că LVMH nu a fost informată cu privire la acuzațiile specifice ale furnizorilor săi care folosesc lucrători la domiciliu, dar a inițiat o anchetă.

Potrivit doamnei Lucchetti, faptul că numeroase mărci de lux italiene mai degrabă externalizează cea mai mare parte a producției decât să utilizeze fabrici proprii a creat un statu-quo favorabil exploatării – mai ales pentru cei care nu fac parte din sindicate sau ies din câmpul de vedere al mărcii. Cele mai multe mărci angajează un furnizor local care va negocia contracte cu fabrici din zonă în numele lor.

„Brandurile comandă la primii antreprenori din fruntea lanțului de aprovizionare, care apoi se îndreaptă spre subfurnizori, care, la rândul lor, trec o parte din producție la fabrici mai mici, sub presiunea timpului și a prețurilor“, a explicat Lucchetti. „Acest lucru duce la insuficientă transparență sau responsabilitate. Știm că munca la domiciliu există. Dar este atât de ascunsă, încât există mărci care nu au nicio idee că la comenzile lor lucrează muncitori nereglementați din afara fabricilor contractate.“

Cu toate acestea, ea a descris aceste probleme ca fiind binecunoscute și a spus că „unele branduri trebuie să știe că ar putea fi complice“. Acesta este și punctul de vedere al lui Eugenio Romano, fost avocat sindicalist care în ultimii cinci ani a reprezentat-o pe Carla Ventura, proprietara unei fabrici în faliment, Keope Srl (fost CRI), care se judecă cu gigantul italian al încălțămintei de lux Tod’s and Euroshoes, o companie folosită de Tod’s ca furnizor principal pentru producția de încălțăminte.

Inițial, în 2011, doamna Ventura a atacat în instanță Euroshoes, spunând că întârzierea plăților, scăderea ratelor comisioanelor pentru comenzi și facturile restante care-i sunt datorate de societatea respectivă făceau imposibile menținerea fabricii profitabilă și plata unor salarii corecte angajaților. O instanță locală a hotărât în favoarea sa și a obligat Euroshoes să-și plătească datoriile, ceea ce, după un apel fără succes, compania a făcut. Comenzile au dispărut în urma acestor proceduri judiciare. În cele din urmă, în 2014, Keope a dat faliment.

Acum, în cel de-al doilea proces, care durează de ani fără o hotărâre decisivă, doamna Ventura a adus o altă acțiune împotriva Euroshoes și Tod’s, despre care ea spune că știe direct de practicile comerciale ilegale ale Euroshoes. (Tod a anunțat că nu a jucat niciun rol și nici nu a avut cunoștință despre problemele de contractare ale Euroshoes cu Keope.)

„O parte din problema de aici este că angajații sunt de acord să renunțe la drepturile lor pentru a lucra“, spune domnul Romano din biroul său din orașul Casarano, înaintea următoarei ședințe de judecată. El a povestit despre „metoda Salento“, un termen local binecunoscut care înseamnă, în esență: „Fii flexibil, folosește metodele tale, știi cum să faci asta aici“. Regiunea Salento are o rată ridicată a șomajului, ceea ce face forța de muncă vulnerabilă și, deși mărcile nu ar sugera oficial niciodată ca producătorii să profite de angajați, unii proprietari de fabrici i-au spus domnului Romano că există un îndemn tăcut pentru folosirea unei game largi de mijloace, inclusiv angajații slab plătiți și plata acestora pentru a lucra de acasă.

Zona a fost mult timp un centru de producători terți de încălțăminte pentru branduri de lux, printre care Gucci, Prada, Salvatore Ferragamo și Tod’s. În 2008, doamna Ventura a încheiat un acord exclusiv cu Euroshoes pentru a deveni un subfurnizor pentru Tod’s. În procesul doamnei Ventura s-a arătat că aceasta a început apoi să se confrunte cu întârzierea plăților în mod constant, precum și cu o reducere inexplicabilă a prețurilor pe unitate, de la 13,48 euro la 10,73 euro pentru fiecare produs livrat din 2009 până în 2012.

În timp ce multe fabrici locale aleg s-o ia pe scurtătură, inclusiv prin angajarea unor oameni care lucrează de acasă, doamna Ventura a declarat că plătește totuși salariile întregi și permite accesul la sistemul național de asigurări. Deoarece contractul a necesitat exclusivitate, nu s-au putut face alte înțelegeri pentru producție, care ar fi putut echilibra conturile, cu mărci rivale ca Armani și Gucci.

Compania a ajuns să nu mai poată acoperi costurile producție, iar promisiunile legate de creșterea numărului de comenzi de la Tod’s via Euroshoes nu au fost respectate niciodată, potrivit documentelor juridice depuse în procesul doamnei Ventura.

În 2012, comenzile de la Tod’s via Euroshoes s-au oprit complet, la un an după ce doamna Ventura a chemat prima dată Euroshoes în instanță pentru facturile neachitate. Doamna Ventura a spus că, în cele din urmă, n-a mai avut ce face decât să ceară falimentul Keope. Doamna Ventura a fost declarată în insolvență în 2014.

Când companiei sale i-a fost cerut un punct de vedere, purtătorul de cuvânt al Tod a declarat: „Keope a deschis un proces împotriva unuia dintre furnizorii noștri, Euroshoes, și împotriva Tod’s, pentru a recupera daunele legate de presupusele acțiuni sau omisiuni ale Euroshoes. Tod’s nu are nimic de-a face cu faptele menționate în cauză și nu a avut niciodată o relație comercială directă cu Keope. Keope este un subcontractant al Euroshoes, iar Tod’s este complet străină de relația lor.“

Declarația mai arată că Tod’s a plătit către Euroshoes toate sumele facturate în timp util și în mod regulat și nu este responsabil dacă Euroshoes nu a plătit un subcontractant. Tod’s a insistat ca toți furnizorii să-și îndeplinească serviciile în conformitate cu legea și că același standard trebuie aplicat și subcontractanților.

„Tod’s își rezervă dreptul de a-și apăra reputația împotriva încercării calomnioase a lui de a o implica în chestiuni care nu au de-a face cu Tod’s“, a spus purtătorul de cuvânt al Keope. Un raport al lui Abiti Puliti, care include o investigație făcută de Il Tacco D’Italia, un ziar local, în cazul doamnei Ventura, a constatat că și alte companii din regiune plătesc femei să lucreze de acasă manual la același tip de produse livrate de Keope. Acestea sunt remunerate cu 70-90 de eurocenți perechea, ceea ce înseamnă că în 12 ore un lucrător ar câștiga între 7 și 9 euro.

Lucrul la domiciliu, care necesită o muncă intensivă sau de specialitate, nu este ceva nou în Italia. Însă mulți observatori din industrie consideră că lipsa unui salariu minim pe economie stabilit de guvern face mult mai ușor ca mulți lucrători la domiciliu să fie plătiți sub standard. Salariile sunt în general negociate pentru lucrători de către reprezentanții sindicatelor, care variază în funcție de sector și de uniune. Potrivit Studio Rota Porta, consultant italian pentru piața muncii, salariul minim în industria textilă ar trebui să fie de aproximativ 7,08 euro pe oră, mai mic decât cel din alte sectoare, inclusiv alimentar (8,70 euro), construcții (8 euro) și finanțe (11,51 euro ).

Însă lucrătorii care nu sunt membri ai sindicatelor sunt în afara sistemului și vulnerabili la exploatare, o sursă de frustrare pentru mulți reprezentanți ai sindicatelor. „Știm că în Puglia sunt croitorese care lucrează de la domiciliu fără contract. Este vorba mai ales de cele care cos ornamente, însă niciuna nu vrea să se apropie de noi pentru a vorbi despre condițiile lor, iar subcontractarea le face în mare parte invizibile“, a declarat Pietro Fiorella, reprezentant al CGIL – Confederația Generală Italienă a Muncii, cea mai mare uniune sindicală națională a țării.

Multe dintre lucrătoare sunt pensionare, a precizat Fiorella, sau doresc o muncă flexibilă cu jumătate de normă pentru a-și îngriji membrii familiei sau pentru a-și completa veniturile și se tem să piardă banii adiționali. În timp ce rata șomajului din Puglia a scăzut la 19,5% în primul trimestru din 2018 de la aproape 21,5% în aceeași perioadă a anului trecut, locurile de muncă rămân dificil de găsit. Un alt sindicalist, Giordano Fumarola, a subliniat un alt motiv pentru care salariile din sectorul îmbrăcămintei și textilelor din această zonă din sudul Italiei au rămas atât de scăzute atât de mult timp: transferul producției în Asia și Europa de Est în ultimele două decenii, care a făcut mai intensă concurența locală pentru mai puține comenzi și a forțat proprietarii de fabrici să scadă prețurile.

În ultimii ani, unele branduri de lux au început să aducă producția înapoi în Puglia, a spus Fumarola. El crede însă că puterea este încă ferm în mâinile brandurilor, nu a furnizorilor care operează deja cu marje mici. Astfel, tentația proprietarilor de fabrici de a utiliza subfurnizori sau lucrători la domiciliu sau de a economisi bani prin fraudarea muncitorilor sau a guvernului este mare.

Dacă la aceasta se adaugă antipatia față de reglementare, șomaj neregulat, sisteme fragmentate de protecție a forței de muncă și faptul că munca nonstandard a fost liberalizată semnificativ de reformele succesive pe piața muncii de la mijlocul anilor 1990, rezultă și mai multă izolare a celor care lucrează la periferia pieței muncii.