Oameni care te mângâie pe suflet cu prezența lor - La o dulceață de smochine cu Victoria Cociaș

Victoria Cociaș este o artistă cu o energie deosebită, din ce în ce mai rar întâlnită. O alură care se impune doar prin simpla prezență, cu o aură caldă, care strălucește pe linia corpului înalt, suplu, semeț dar delicat și feminin. O prezență liniștitoare. Mângâietoare. Nobilă și delicată, fără a manifesta prețiozitate și superioritate de vârstă sau clasă. Old school în sensul ăla bun, când te gândești la intelectualii boemi de altdat’, cu un look fresh, cochet, cu buclele blonde bogate și răzlețe. Dacă am fi fost în UK, aș fi savurat poate o cutie întreagă de After Eight cu Dame Victoria Cociaș.

de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

Vineri, 5 aprilie, ora 20:30. Ies de la spectacol, îmi aprind o țigară și o aștept pe doamna Cociaș să iasă din pielea personajului Lily Harrison, din spectacolul „Șase lecții de dans în șase săptămâni”, pe care tocmai îl jucase pe scena Teatrului de Artă București. Urma să povestim despre teatru în general și despre spectacolele în care joacă. Am emoții. De obicei, artiștii pe care îi abordez, fie că sunt actori, regizori, interpreți de muzică, nu prea vor să se expună în întâlniri „face to face” cu necunoscuții, mai ales când aceștia vin cu un set de întrebări pe agendă. Nu a fost și cazul doamnei Cociaș, care, de la bun început, mi-a propus să ne cunoaștem după spectacol. Aer cald, miros de primăvară, oboseală acumulată la final de săptămână. Am rămas pe generoasa terasă a restaurantului cu specific grecesc deschis de curând în aceeași curte cu vila în care își are sediul Teatrul de Artă București, adică pe str. Sfântul Ștefan nr. 21. Nu era o oră potrivită ca două doamne să mai ia cina, însă imediat am căzut amândouă de acord că pe langă limonadă și cappuccino merge perfect un desert. Am luat câte un cataif și extra, de poftă și curiozitate am comandat și o singură porție de dulceață de smochine (practic, erau cinci smochine verzi înecate efectiv în miere). Am povestit preț de vreo două ore despre teatru, film, viață, nepoți, copii, starea deplorabilă în care se zbate cultura în România, teatru de repertoriu versus teatru de proiect, teatru finanțat de la buget versus teatru independent. La început mai timid, apoi, ca și cum ne cunoșteam deja de ceva vreme. Ne despart 20 de ani. Suntem generații diferite, dar dialogul curge natural și scap de sindromul impostorului care îmi dădea târcoale încolăcit pe ideea că mă aflu în fața unui curriculum vitae cât grădina Ghetsemani. Victoria Cociaș este o artistă cu o energie deosebită, din ce în ce mai rar întâlnită. O alură care se impune doar prin simpla prezență, cu o aură caldă, care strălucește pe linia corpului înalt, suplu, semeț dar delicat și feminin. O prezență liniștitoare. Mângâietoare. Nobilă și delicată, fără a manifesta prețiozitate și superioritate de vârstă sau clasă. Old school în sensul ăla bun, când te gândești la intelectualii boemi de altdat’, cu un look fresh, cochet, cu buclele blonde bogate și răzlețe. Dacă am fi fost în UK, aș fi savurat poate o cutie întreagă de After Eight cu Dame Victoria Cociaș. Pe la 22:00, doamna Cociaș a luat din farfurioară ultima smochină. M-a bucurat gestul. Un semn subconștient că și domnia sa s-a simțit OK în prezența mea. De obicei, nimeni nu vrea să ia din farfuria comună ultima bucată rămasă. Am râs amândouă și am fost de acord că am mâncat desert pentru tot weekendul care urma. Am închis nota de plată și am plecat cu ideea unei revederi. Vă invit să citiți cu atenție interviul, să o urmăriți în spectacole și să căutați filmele în care joacă. Pe wiki-ul său puteți afla biografia și întreaga filmografie din cariera sa de peste 40 de ani, pentru care spațiul revistei este evident, neîncăpător.

Șase lecții de dans în șase săptămâni

de Richard Alfieri

Cu: Victoria Cociaș și George Constantinescu

Scenografia: Romulus Boicu

Traducerea, regia și costumele: Lavinia Jemna Oltenau

Coregrafia: Mihai Petre

Sunteți actriță a Teatrului Nottara și ne-am întâlnit după spectacolul Șase lecții de dans în șase săptămâni, pe care îl jucați la Teatrul de Artă București – un teatru independent. Cum l-ați întâlnit pe George Constantinescu și cum a venit propunerea pentru acest spectacol?

Povestea spectacolului „Șase lecții de dans în șase săptămâni” începe în primăvara lui 2018, când Lavinia Jemna-Oltenau, regizoare germană de origine română și actriță care a emigrat în Germania cu zeci de ani în urmă, a venit la București cu acest text al lui Richard Alfieri, tradus de ea în limba română. Textul se jucase cu mare succes în Germania și Statele Unite, dar în România nu fusese montat niciodată. Ne cunoșteam deja din turneele pe care Lavinia le organizase pentru Teatrul Nottara în Germania și s-a gândit că eu aș putea face acest rol în spectacolul ei. Am citit textul, care m-a cucerit imediat și am luat legătura cu George Constantinescu. Lavinia îl cunoștea pe George tot din turneele pe care le organiza în Germania, iar eu jucasem deja cu el în „D-ale carnavalului”, un proiect independent al lui Toma Enache.

Am citit împreună textul lui Alfieri, tradus minunat de Lavinia și ne-am potrivit perfect. Am lucrat apoi împreună vreo două luni în vara lui 2018, iar în toamnă am avut premiera pe țară. De atunci îl jucăm aproape lunar, cu o mică pauză în perioada pandemiei – de fapt a fost și primul spectacol pe care l-am reluat în timpul pandemiei lejere, cea de după închiderea în case. Am făcut multe turnee cu acest spectacol, atât în țară, cât și în Germania și Belgia, iar publicul l-a primit peste tot cu mare emoție și încântare.

Ne face mare plăcere să-l jucăm, de fiecare dată găsim lucruri noi în text care ne încântă și sigur, în funcție de starea noastră, a fiecăruia dintre noi în seara respectivă, este același spectacol, dar de fiecare dată altfel. Faptul că acest spectacol se joacă la Teatrul de Artă, care are un mare număr de spectacole minunate, se datorează lui George Constantinescu și echipei lui. George a construit acest teatru de la fundație până la tot ce înseamnă repertoriul său, fără niciun sprijin de la autoritățile locale sau de stat. Entuziasmul și puterea lui creativă și organizatorică au ridicat această înstituție culturală doar cu câțiva sponsori și oameni care au contribuit la construcție, iar povestea spectacolului „Șase lecții de dans în șase săptămâni” merge mai departe. 

Sonată de toamnă

de Ingmar Bergman

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Distribuția:

Charlotte – Victoria Cociaș

Eva – Laura Vasiliu

Helena – Sorina Ștefănescu

Viktor – Dan Bordeianu

Scenografia: Ștefan Caragiu

Costumele: Alexandra Mâzgăreanu

În ce alte spectacole jucați în afara Nottara?

În acest moment joc destul de intens la Teatrul Nottara, am în repertoriul curent șapte spectacole, dintre care voi juca în curând „Sonată de toamnă”, „Thailanda” și „Aici nu-i de joacă”. În ceea ce privește ultimul titlu menționat, o comedie lirică scrisă de Catrinel Dumitrescu după o idee de Pauline Domal și regizată tot de ea, vreau să vă spun că spectacolul din 14 aprilie este parte a campaniei naționale „Artiștii pentru artiști”, inițiată de UNITER și destinată susținerii artiștilor aflați în dificultate. Deci oricine va cumpăra bilet va putea contribui la acest proiect.  

Pentru că ne-am întâlnit la un spectacol din sectorul de teatru independent, vreau să știți că susțin cât pot de mult aceste proiecte culturale, unele mai comerciale, altele mai experimentale. Prima mea experiență în acest demers a început în 2001, când am fost invitați cu un spectacol, „Scrisoare de dragoste ca un supliciu chinezesc” de Fernando Arrabal, la Festivalul de Teatru Avignon Off, Teatrul Bourgneuf. Atunci spectacolul aparținea Teatrului Nottara, care nu a reușit să se mobilizeze să poată participa la festival, iar noi, artiștii – regizorul Radu Dinulescu, eu, împreună cu colegii mei Emilia Dobrin și Dragoș Stemate  -, am luat sarcina asupra noastră. Am preluat decorul de la Nottara, cu binecuvântarea direcției, ne-am găsit un producător independent care a avansat sumele de bani necesare turneului și am plecat să jucăm acest spectacol la Avignon timp de o lună, în iulie, zilnic. Ne-am întreținut din vânzarea de bilete, pentru că spectacolul a avut mare succes (am jucat în limba franceză). Pe urmă am repetat experiența și cu alte spectacole, în anii următori, și voi menționa doar momentul din iulie 2007 când am luat un prestigios premiu al Asociației Criticilor de Teatru din Franța, „Coup de coeur du club de la presse”, pentru spectacolul „Hymnus” de Gyorgy Schwaida, regizat tot de Radu Dinulescu, în care am jucat cu Claudiu Bleonț și cu alți colegi de la Teatrul Fany Tardini din Galați.

În 2015 am participat pentru ultima dată la acest festival, până în acest moment, pentru că nu se știe niciodată ce proiecte pot apărea în următorii ani. Așa că atunci când au înflorit proiectele independente la București, am fost bucuroasă să particip. Acum joc în trei spectacole la Teatrul Avangardia: „Magnolii de oțel”, „Ding-Dong” și „Hollywood Confidential”, toate în regia lui Richard Reguant.

Teatrele de repertoriu sunt destul de ermetice în ceea ce privește echipele de actori. Asta e șansa teatrelor independente sau a companiilor de producție în artele spectacolului. Pot invita actori de oriunde. Ce alte colaborări v-ar plăcea să mai aveți?

Mi-ar plăcea să joc și cu colegi din alte teatre, bineînțeles, ceea ce se și întâmplă în colaborările mele cu teatrul independent. Mi-ar plăcea să mă reîntâlnesc cu Dana Dogaru, cu Marcel Iureș, cu Claudiu Bleonț și cu mulți alți colegi afiliați altor companii. 

Aici nu-i de joacă

Un spectacol de Catrinel Dumitrescu

Distribuția:

Alex – Catrinel Dumitrescu

Isabelle – Victoria Cociașé

Dintre cele peste 100 de roluri pe care le-ați jucat până acum, care vă este cel mai drag?

Sunt multe titluri în care joc în această perioadă, dar fiecare mă bucură nespus. Încă nu m-am uitat foarte atent în urmă, doar așa, din când în când, pentru a răspunde la unele întrebări. Rolul pe care l-am iubit cel mai mult a fost Callas în „Maria Callas – la Divina” după piesa „Masterclass” de Terrence McNally, în regia lui Radu Gabrea. Am avut mari satisfacții în perioada, mai bine spus perioadele în care l-am jucat: 1997 – 2002 și apoi 2013 – 2017. Spectacolul s-a jucat la București în limba română, iar la Columbia University New York, la Canberra (Australia), la Festivalul de la Tampere și la Helsinki (Finlanda), în limba engleză (limba originală a textului). Dar nu este singurul rol de care sunt puternic legată, pot povesti și despre Cassandra din „Troilus și Cressida” de Shakespeare, Rosalind din „Cum vă place” de Shakespeare, Nina din „Pescărușul” de Cehov, Helga din filmul „Lindenfeld – o poveste de dragoste” al lui Radu Gabrea, Charlotte din „Sonată de toamnă” de Ingmar Bergman – și sunt doar câteva. Sunt roluri care încă există în mine, dar profesia aceasta obligă personajul să dispară după fiecare reprezentație. Dispare odată cu plecarea spectatorilor din sală. Rămân poate doar urme lăsate în sufletul și conștiința celor care le-au văzut. Spectacolul viu este efemer. 

Ce rol sau text v-ați dori să mai jucați? Ce personaj simțiți că vă lipsește în palmares?

Cândva poate mi-ar fi plăcut să joc în spectacole după textele lui Ibsen, sau mai mult Cehov sau Caragiale. Iubesc textul de teatru clasic. Acum însă, deși teatrul oferă posibilitatea unor extensii în timp, în sus sau în jos, sunt constrânsă de prejudecățile legate de vârstă, să mă gândesc la texte și personaje care să se potrivească cu datele din buletin.

Mi-ați spus că vă doriți să jucați un TEXT BUN. Care e autorul dvs preferat?

Mă gândesc acum la textele lui Edward Albee, un autor care îmi place mult, sau poate voi încerca să fac o dramatizare după un roman al lui Márquez sau Isabel Allende.

Vorbiți cu o nostalgie duioasă despre trecut, despre actorii cu care ați împărțit scena, despre Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, despre Nelu Ploieșteanu, Catanga, prietenii cu care mergeați la Șarpele Roșu. Cum este acum, în era digitală, în era partajării de emoticoane pe rețelele sociale?

Îmi amintesc de repetițiile la „Prințul negru” de Iris Murdoch, în regia lui Cornel Todea. Îmi lipsesc partenerii de scenă de atunci, de la începutul anilor ʼ90: Ștefan Iordache, Dana Dogaru, Bebe Cotimanis, Camelia Zorlescu. Sau mă gândesc la repetițiile la „Puricele” de Feydeau, în regia lui Horațiu Mălăele. Repetam câteva luni și ne petreceam mult timp împreună, nu numai la repetiții. Mergeam împreună la masă sau seara ne întâlneam la Șarpele Roșu și mai târziu la Jariștea, unde i-am cunoscut pe renumiții artiști ai muzicii lăutărești Nelu Ploieșteanu și Cornelia Catanga. Ne întâlneam acolo cu alți colegi, cu Gheorghe Dinică sau cu maestrul Radu Beligan. Era un schimb de idei, de stări, de emoții, care îmi lipsește foarte mult.  

Am lucrat cu regizori foarte buni, cu regizori care sunt activi încă, cu alții care au plecat dintre noi. Întotdeauna lucrul la un text este foarte intens și echipa cu care lucrezi îți devine a doua familie. Așa se întâmpla mai demult, acum însă, din cauza vitezei cu care se ridică un spectacol, cel mult o lună, nu mai este timp pentru a lega relații apropiate cu cei cu care lucrezi. Toți fugim prin viață și zapăm pe telefon, având senzația că suntem în mijlocul tuturor evenimentelor celorlalți sau chiar ale noastre. Este doar o iluzie.

Vă lipsesc turneele din țară și din afara țării? Cum vi se pare publicul de provincie față de cel din București?

V-am povestit despre unele dintre turneele mele cu spectacolele de la Avignon și cele cu „Maria Callas – la Divina” în spațiul anglofon. Au fost multe și în România, aveam stagiuni întregi în diverse orașe din țară. Acum, teatrele de repertoriu susținute de primărie sau de Ministerul Culturii se deplasează foarte greu și numai la festivaluri. Teatrul independent se mișcă mult mai ușor și acoperă multe orașe din țară cu spectacole, pentru că sunt companii mai suple și mai puternic motivate să se implice în promovare și în vânzarea de bilete. Publicul este din ce în ce mai interesat de spectacole de teatru și asta este minunat. Bucureștiul are un public eterogen, foarte diferit de la o seară la alta, în funcție de pregătire, de vârstă și de nivelul de înțelegere al fenomenului teatral. De fapt, publicul în general este așa, peste tot. Poate în unele locuri este mai respectuos și mai cald. Pentru mine, toți spectatorii merită aceeași concentrare, atenție și dragoste, oriunde aș juca.

Maria Callas – la Divina

După piesa „Masterclass” de Terrence McNally, în regia lui Radu Gabrea

Alături de soțul dvs, regizorul Radu Gabrea, v-ați implicat și în producție de film. După dispariția domniei sale ați rămas dedicată actoriei. Nu v-ați dori să vă îndreptați și spre altceva? Poate spre catedra de universitate, viața academică…

Am lucrat alături de Radu Gabrea și ca actriță, în unele din filmele lui, și ca producător, mai ales la filmele documentare. Ne înțelegeam foarte bine în procesul de creație și am fost o echipă eficientă, alături de ceilalți colaboratori fideli ai regizorului, în special editorul (monteurul) Melania Oproiu și operatorii cu care a lucrat, împreună cu mulți alții. O producție de film este foarte complicată și necesită o implicare totală. Am filmat în foarte multe locuri minunate, în România, Austria, Statele Unite și Israel. A fost o perioadă prolifică, în care am lucrat mult și am avut și satisfacții pe măsură. Îmi lipsește Radu foarte mult.

În anul 2011, Radu Gabrea a creat Festivalul de Film Central European, care a avut loc mai întâi la Mediaș, cu reluare în București, iar înainte de plecarea lui dintre noi a pornit demersurile la Timișoara. Eu am continuat acest festival, CEFF – Central European Film Festival, la Timișoara și apoi în București, în memoria regizorului. Am mare nevoie de oameni care să se implice în organizarea acestui festival, care a ajuns anul acesta la a XIV-a ediție. Pe 17 aprilie, la ora 19:00, festivalul organizează împreună cu Goethe-Institut București, evenimentul „Radu Gabrea și Eginald Schlattner. Film & literatură”, la care aș vrea să invit cititorii dumneavoastră. La Pavilionul Goethe-Institut vom proiecta filmul „Cocoșul decapitat”, realizat de Radu Gabrea după primul roman al scriitorului de limbă germană Eginald Schlattner.

Sigur că marea mea pasiune este în continuare teatrul și mă dedic spectacolelor pe care le am acum. Nu am fost atrasă de cariera academică, am considerat că pentru mine scena este cea mai importantă și îmi folosesc toată energia aici. Dacă este ceva de învățat, și cred că este, o poți face venind la spectacolele mele.

Un cuvânt de încheiere în raport cu arta, cultura din România, pentru cititorii revistei, oameni din business, educați, cu venituri și posibilități materiale.

Așa cum spune Bergman, am o sinceritate reținută. Sunt tot timpul în gardă și destul de temătoare, până și la întrebările ușor provocatoare răspund politicos. Mă străduiesc să dau acele răspunsuri care să trezească o oarecare simpatie, fac apel la o înțelegere, care, în tot cazul, este uneori imposibilă. Celor care citesc le sunt recunoscătoare și invit pe toată lumea să se implice mai mult în viața culturală. Pot avea mari satisfacții participând la ridicarea pe scenă a unui spectacol sau la organizarea unui festival.

Cu dragoste mă prezint în mijlocul cititorilor, pentru că dragostea dintre oameni trebuie să călăuzească în special meșteșugul actoricesc. Teatrul e vis, și eu cred că visând pătrundem într-o dimensiune misterioasă, în care trăim o altă viață.