O nouă metodă inventată de guvern pentru a-i pedepsi pe angajații performanți din România

O veste absolut tristă pentru România: în 2016 s-au născut mai mulți copii români în diaspora decât în țară. E drept că e vorba despre numărul de copii români raportat la numărul de români din diaspora. Or, în țară, sunt, desigur, mai mulți cetățeni – de toate vârstele. ”Sunt niște cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce privește modul în care tânăra generație își vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra și unde se regăsește în acest ciclu și România“, a spus Andreea Păstîrnac, ministrul pentru românii de pretutindeni. A fost una dintre cele mai importante știri ale săptămânii, după părerea mea.

Ei bine, au mai trecut doar câteva zile – mai puține decât degetele unei singure mâini – și au început să apară comentarii
despre plafonarea indemnizației pentru creșterea copilului. O decizie cât se poate de firească, dacă luăm în considerare că natalitatea este în scădere, că tot soiul de dezechilibre se adâncesc. Firească – nu-i așa? – și dacă ne gândim la planul amplu de salarizare unică și creșteri salariale ale angajaților din mediul de stat, care ajung mai bine remunerați decât cei din privat. Un paradox, după cum au semnalat mai multe voci, de pildă economiști, șefi de companii. Dar ce mai contează (încă) un paradox?

Între 2001 și 2015, numărul de nou-născuți în România a scăzut cu circa 10%: de la 220.368 la 197.491. Măsurile de austeritate au taxat imediat mamele: indemnizața și perioada de acordare au fost reduse. (Economiile făcute au fost de doar câteva zeci de milioane de euro, mai puțin decât s-ar fi încasat la bugetul de stat dacă s-ar fi redus piața neagră a țigărilor cu un singur procent.) Au mai trecut niște ani, au mai venit niște alegeri, unii aleși s-au gândit iar la natalitate, copii și voturi.

N-a trecut niciun an de când s-au făcut modificări în ce privește plata indemnizației pentru creșterea copilului. Adică a fost scos plafonul (plasat anterior la 3.200 de lei) și a fost prelungită perioada de la un an până la doi ani. Ca măsură pentru revigorarea natalității. S-a revigorat destul, se pare.

O întrebare care a rămas fără răspuns se leagă de faptul că dacă angajații care au salarii mari plătesc mai mult pentru tot soiul de dări și impozite, de ce ar trebui să primească indemnizații plafonate? Nu discutăm despre mărimea plafonului, de 5.000, 8.000 sau 10.000 de lei. Pentru unii este mult, pentru alții puțin. Pentru unii ajutorul minim garantat este suficient ca să nu muncească nici dacă sunt rugați cu joburi. Alții însă muncesc din greu pentru a-și clădi cariere pentru care sunt invidiați. Pardon! Sunt invidiați pentru salarii, beneficii, pentru că își permit mașini, vacanțe sau școli private. Dar nu sunt invidiați pentru orele, zilele și anii în care au renunțat la somn, viață privată, distracții. Și atunci, dacă un angajat a ajuns la un salariu de câteva mii de euro pe lună, de ce ar trebui să îi fie plafonată indemnizația? Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea mamelor care au venituri mari nici nu își permit să lipsească de la serviciu decât câteva luni. Unele – nici atât. Pentru că ar însemna să pericliteze toți anii anii anteriori de eforturi.

Se pare că sunt în jur de 1.000 de indemnizații care ar fi afectate de această plafonare. Mult? Puțin? Nu își permite România să plătească acești bani? Dar ce ne permitem să plătim? Pensii speciale? Salarii mai mari pentru cei de la stat?

Dacă tot este vorba despre ”doar“ 1.000 de persoane, de ce e folositor acest plafon? Pentru a intra în gama de măsuri punitive pentru cei cu salarii mari – care sunt amenințați și cu impozitul progresiv? Dar de ce nu se impozitează progresiv averile? De ce trebuie amenințați cei care fac performanță? |n mediul privat, angajații nu sunt plătiți degeaba. Trebuie să producă mult mai mult decât primesc. Nu ca la Galați, unde statul a cheltuit milioane de euro pentru un centru de afaceri total neutilizat; directorul centrului a primit ani de zile un salariu de peste 5.000 de lei net ca să… facă nimic. Ba a avut chiar și deplasări în străinătate, pentru schimb de experiență. Ei bine, așa ceva nu se întâmplă în mediul privat.

Se mai discută, pe tema indemnizațiilor, despre necesitatea unei plafonări pentru a evita fraude, provocate, de pildă, de venituri ”făcute din pix“; prin urmare și de apariția riscului de plată a indemnizațiilor nemeritate. Păi dacă sunt suspiciuni, oricum se investighează. Și se taxează. Și se recalculează.

Mai tare decât riscul de fraudare – în maximum câteva sute de dosare – poate ar trebui să ne preocupe mai degrabă teme ca îmbătrânirea populației sau lipsa cadrelor medicale și didactice. Faptul că românii amână tot mai mult să devină părinți, că scade numărul de copii.

Sau poate că ar trebui să ne liniștim, pentru că ministrul muncii, Lia Olguța Vasilescu, a descoperit formula magică pentru creșterea natalității. Nu are legătură cu facilități, plăți, bugete, grădinițe sau programe sociale. Nu. Schimbarea statului familiei în Constituția României este cheia. Și anume: dacă familia este definită în Constituție ca fiind formată din soț și soție, crește natalitatea. Evrika!